„Paturi oculte”, de Doina Ruști
Editura Litera, Colecția „Biblioteca de proză contemporană”, București, 2020
Încă de când mi-a căzut în mână ineditul roman Mâța vinerii am fost fascinat de universul atât de special imaginat de pana măiastră a Doinei Ruști. Stilul ei care împletește adeseori modernul cu clasicul, prezentul cu un trecut îndepărtat din istoria României și, în special, a Bucureștilor, se face simțit aproape în fiecare creație a ei. Nici Paturi oculte nu „scapă” de călătoriile în capitala de acum 300 de ani, făcând din acestea unul din vehiculele principale a acestui roman absolut senzațional și pe care îl citește cu sufletul la gură.
De altfel, chiar acest din urmă aspect mi-a suscitat un interes deosebit pentru cartea de față – ușurința, rapiditatea de a parcurge cele peste 200 de pagini, alături de care stă profunzimea narațiunii, firul adesea frânt al planurilor narative, dar care sunt unite de o logică indestructibilă și care îți oferă ție, cititorului, plăcerea și bucuria de a descoperi lumi noi, universuri paralele și simultane, dar și portrete de personaje foarte bine construite. Cu alte cuvinte, am avut în mâini o adevărată comoară literară cum rar întâlnești în ziua de astăzi, când mai toți scriitorii se concentrează pe lucruri banale, pe cotidianul gri și fără rost. Ei bine, în tot acest tablou aproape deprimant al literaturii contemporane, Paturi oculte vine și se așază ca o pată de culoare, ca o piesă dintr-un puzzle de mult uitat, dar care se potrivește de minune în cadrul sus-menționat și care ne dă șansa de a trăi în alte timpuri, în alte lumi.
Cu adevărat, rareori mi-e dat să întâlnesc un autor care să mă ia cu mâna sa invizibilă și să mă arunce între paginile cărții, dar în același timp și în trecutul meu personal. Nu mă pot spune în mod clar de ce romanul Doinei Ruști a reușit să mă teleporteze în propria mea istorie. Încă nu am reușit să pun degetul pe zona respective din volumul prezent, cea care îmi acționează memoria afectivă și inconștientul. Cred că pădurea de roșcovi are același efect asupra mea ca și asupra protagonistei din carte. Poate nu voi afla niciodată. Deși, dacă stau să mă gândesc și să analizez cu atenție, cred că tocmai paturile din titlu sunt „de vină”, căci mi-au făcut legătura cu patul în care am crescut și am dormit ani de zile, un obiect de mobilier cât se poate de elegant, special, aproape însuflețit, asemenea celor pe care autoarea îi descrie atât de frumos și, uneori, atât de înfricoșător între paginile romanului.
Cred că Doina Ruști a reușit ceea ce mi-am dorit mereu să obțin de la o carte valoroasă din punct de vedere artistic – a reușit să construiască o fermecată și fermecătoare punte între sufletul și imaginația ei și propria mea persoană, întinzându-mi acea mână invizibilă despre care vorbeam mai devreme și ghidându-mă asemenea lui Vergilius pe Dante printr-un soi de infern personal, cu accente de purgatoriu. Afundându-mă în narațiunea care ne poartă pe străzile de astăzi și de altădată ale Bucureștiului, citind cu nesaț despre fantastica pădure de roșcovi, simbol al tărâmului de dincolo și al morții, toate aceste lucruri au reprezentat pentru mine un fel de exorcizare a unor demoni personali. În plus, trecerea către un trecut parcă învăluit în negura timpului m-a ajutat, într-un mod, să-mi revizitez cu ajutorul imaginației bunicii și lumea lor, care s-au oglindit de minune în imaginile atât de frumoase și misterioase create de tocul autoarei.
Ceea ce știu și am realizat foarte clar este că de ceva timp (de la Adam și Eva a lui Rebreanu, ca să fiu mai precis, și de la Maestrul și Margareta a lui Bulgakov) nu am mai avut asemenea trăiri vii și paroxistice în urma actului citirii unei cărți. Nu știu dacă pentru alții cele două titluri menționate mai sus au vreo legătură cu Paturile oculte. Dar pentru mine situația stă altfel, căci scriitura Doinei Ruști alternează atât de bine, de frumos, de delicat, realitatea noastră pragmatică (de care adeseori mă îndoiesc ca fiind într-adevăr palpabilă) cu cea virtuală, paralelă, în care visul și senzația de aievea se împletesc într-un dans și pe un ritm amețitoare, de-a dreptul.
Mai mult, lectura de față mi-a recreat o anume dependență – aceea de a mă afunda între paginile cărții, precum face eroina care se aruncă orbește între cearceafurile paturilor atotputernice, atotștiutoare și atotcuprinzătoare. Aș putea spune chiar că autoarea a creat aceste obiecte de mobilier aparent inanimate doar aparent, cu dorința de a sublinia, de fapt, importanța anumitor lucruri care ne înconjoară, pe care poate le deținem între cei patru pereți ai camerelor noastre, pe care le privim cu nonșalanță și indiferență, dar care pot conține în esența lor adevărate lumi și universuri despre care bieții muritori nu știu nimic, ascunzând în lucrăturile sculptate și în lemnul învechit secrete aproape religioase de odinioară. Trebuie să adaug că întreaga călătorie imaginată cu atâta măiestrie și cuvinte alese de Doina Ruști este, în același timp, cinematografică și, totuși, foarte statică. E ca și cum aș urmări prin cuvinte un film care știu că este imposibil să se facă. Iată, deci, ce paradox artistic ingenios!
În urmă cu câteva săptămâni, postasem pe o rețea socială un status legat de cartea de față, pe care nu o terminasem încă de parcurs. Reiterez ceea ce am afirmat atunci, însă acum având imaginea finală de ansamblu a acestei scrieri monumentale, și totuși atât de intime și discrete ca o broșă din sipetul cu bijuterii al bunicii – dar pot spune liniștit că stilul romanului are izul special al operelor lui Camil Petrescu, împrumutând din plin starea fantasticului din Mihail Bulgakov, dar și din romanticul Rebreanu din Adam și Eva. Totuși, are unicitatea lui tulburătoare. Este DOINA RUȘTI și atât. Iar prin aceasta, paginile îmi grăiesc mai viu, mai puternic și mai cutremurător (dar și mai parfumat de nostalgie) decât orice altceva.
Așadar, pregătesc un spațiu nou la căpătâiul meu sufletesc, spre a așeza Paturi oculte acolo, alături de cele 2 titluri pe care le-am menționat deja mai devreme. Cele 2 biblii literare ale mele – Maestrul și Margareta și Adam și Eva. Și cu cinstitele obraze ce mă citesc aici, împărtășesc acum din plin experiența aventurii împărțită între tărâmul morții și al roșcovilor și realitatea mai puțin poetică ce ne înconjoară și la care suntem aduși cu bruschețe în finalul romanului, prin acea terifiantă imagine a oamenilor cu măști și halate care umplu Bucureștiul de astăzi, atât de diferit de cel pe care îl cunoscuse stăpânul grădinii de roșcovi și familia sa odinioară.
Puteți cumpăra cartea: Editura Litera/Libris.ro/Carturesti.ro.
(Surse foto: https://revista22.ro/, www.youtube.com, https://evz.ro/)
