”Bucureștiul în locuințe și locuitori de la începuturi până mai ieri (1459-1989)”, de Bogdan Suditu
Editura Compania, București, 2016
Daca veti merge la Casa Cesianu-Filipescu – la “Muzeul Varstelor”, este musai sa cititi si volumul de fata, conceput si scris de Bogdan Suditu. Si viceversa!
Autorul, nascut in anul 1974, este conferentiar la Facultatea de Geografie, Departamentul de Geografie Umana si Economica, a Universitatii din Bucuresti, doctor al Universitatii din Bucuresti in contutela Universitatii din Angers, Franta (2006) si diplomat al Scolii Nationale de Administratie (ENA) de la Strasbourg, Franta (2010). In perioada 20116-2013 a lucrat in administratia publica centrala pe teme consecrate politicilor de locuire, urbanismului si amenajarii teritoriului. A revenit la catedra apoi, ceea ce, din punctul meu de vedere, ca simplu cetatean al Bucurestiului, poate fi o pierdere pentru oras, care are o mare nevoie de specialist de nivelul lui Bogdan Suditu. Acum, poate mai mult ca niciodata.
Volumul de fata se parcurge cu usurinta de catre orice iubitor al urbei, chiar cu lacomie as spune, pentru ca prin structura sa organizatorica si prin multitudinea de informatii prezentate minutios si atractiv in acelasi timp, reprezinta o calatorie vie si antrenanta in orasul si in timpurile sale … “de la inceputuri si pana mai ieri”. Pentru ca astazi, imi pare mai complicat ca nicicand. Si pentru ca azi ne punem aceleasi intrebari, ca si ieri si Bogdan Suditu ne da raspunsuri in paginile cartii sale.
Autorul ne introduce de la debutul lecturii in ceea ce si-a propus sa “compuna perspectiva acestei carti”:
“Mi-am propus sa schitez aici o analiza cronoligica a Bucurestiului construit si social din prspectiva relatiei locuitorilor cu locuintele lor si cu cartierele in care acestea sunt situate. Locuinta implica elemente de localizare geografica, dar si date sociale, economice si identitare.”
Si ne modeleaza un foarte plastic “palimpsest residential bucurestean”.
Si dupa cum v-am mai spus, isi structureaza lucrarea in capitole temporale si sociale, urcand in istorie de la anii 1847, pana dupa decembrie 1989.
Aceste capitole, la randul lor, dezvoltand subcapitole referitoare la structura populatiei, impartirea lor in clase sociale, nevoile de viata specifice acestora, profesiuni si meserii in dezvoltare – date socio-profesionale ale locuirii bucurestene, politicile urbane, evolutia sistematizarilor, fizionomia cartierelor marginase, dinamica locuirii orasului, influente vestice si estice, recensaminte, etnii stabilite in urbe … pana la etapele comunismului (prima fiind “<omul nou> bucurestean de la razboi pana la 1965”, a doua fiind “Bucurestiul de fier si beton al <epocii de aur>” si incheind volumul cu “Bucurestii de santier: centru amputat, revolutie pe hartie, tranzitia nimanui…”.
Amara constatare si concluzie apartinand acestui final capitol (al cartii si nu al Bucurestiului, sper), dezvoltand printre altele si subcapitolul “In prelungita catastrofa a demolarilor”, dar si subcapitolul “Dupa decembrie 1989: avantaje, inconveniente, ambiguitati”.
Citind acest volum, presarat si cu multe ilustratii, cu referiri la personalitati mai importante sau mai putini cunoscute din epoca, cu exemple elocvente din politicile timpurilor, readucand in memoria noastra formele dureroase “de segregare socio-politico-rezidentiala”, respectiv sintagma “Oameni <noi> in case <vechi>”, am avut senzatia unui imens ecran pe care plutesc zilele/noptile/anii … multi ani ai Bucurestiului.
De la “cine vinde si cine inchiriaza” … din zorii sec. 17, “vorbim de biserici si manastiri, detinatoarele locurilor de casa. <Manastirile permiteau populatiei din diferite categorii sociale, contra unui contract de embatic, sa se stabileasca pe terenurile lor, sa-si ridice case de zid sau cocioabe, din pamant si paianta, fara vreo regula sau minima aliniere>. Totul este vag, inchirieri, constructii, norme, reguli, pana <in 1818, cand intra in aplicare Codul Caragea>”, ne spune autorul. Interesant este ca, cu toate deschiderile catre Europa ale Tarii Romanesti, cu toate eforturile de modernizare, de ierarhizare sociala, “modelele si terminologia constructiei urbane vor fi inca, mai bine de un secol, marcate de <suflul> otoman: maidan, odaie, pardoseala, dulap, tavan, cercevea, conac, cerdac, batiste, mahala etc.”
Plutesc pe acest ecran inclusiv anii pe care i-am trait si eu in acest oras pe care continui sa-l iubesc visceral mai degraba, decat rational.
Si mai este presarat acest volum si cu multe pasaje amare, extrem de rational-amare, privind politicile rezidentiale, precum acesta, spre exemplu:
“Astfel, inalta societate romaneasca, aceea care s-a format in cincisute de ani, a fost evacuata pur si simplu din istorie dupa 1945 (…) locul ei fiind luat de nomenclaturisti.”
In acest fel, autorul ne releva si faptul ca politica a reprezentat multi si durerosi ani, modul in care un cetatean putea deveni locuitor al Bucurestiului, posesor al buletinului de capitala si modul in care “elita” putea aspira la cele mai frumoase, bune si confortabile locuinte, bineinteles, cu pretul alungarii proprietarilor de fapt. Prin orice mijloace.
Intotdeauna a existat sintagma, asupra careia ne atentineaza si autorul: “aerul orasului il face pe om liber”. 🙂
Important este sa stim ce sa realizam trainic, frumos si bun cu aceasta libertate.
In incheiere, va indemn inca o data pe voi, iubitori ai Bucurestiului, sa cititi neaparat acest volum, cu speranta ca citatul urmator, de pe coperta a patra a carti, va intari spusele mele:
“Orice oras mare se povesteste mereu. Povestea facuta pentru unii din fotografii sau filme, iar pentru altii din documente, anecdote si destine stranse in volume, ramane fatal partiala si cere completari, explicatii, note de subsol. Capitala e un spatiu al locuirii (nu scena a evenimentelor, nu colectie de edificii, nu Targ al Mosilor…) e insa o cale sigura de a agrega informatii despre oameni si locuri, energii si interese vitale care au construit deopotriva ziduri si moduri de a fi. Intelegem <totul> afland CINE si CUM s-a instalat in Bucuresti, DE CE s-a mutat, UNDE si CAND a plecat de acolo. O astfel de poveste <interdisciplinara> ne poate spune doar cineva care stie geografie umana si administratie publica, intelege urbanism, economie si finante, pune cap la cap istorie si recensaminte, legi si reglementari, statistici si registre, rasfoieste reviste, citeste memorialistica si urmareste actele de guvernare propriu-zise dincolo de discursul oficial. Marele oras, Bucurestiul, apare astfel ca un campion al schimbarii – plin de farmece si traume, cu eroi si hoti, cu visatori, smecheri si multe milioane de supravietuitori.”
