”Biblidioteca (istorie)”, de Mihail Vakulovski
Editura Casa de Pariuri Literare, București, 2012
Moto: ”în aceste câteva zile de lucru am dat gata juma’ din colecția scriitorilor tineri de la Polirom ș.a., dar n-ai timp să și scrii. bine că e, la sala de lectură, net. net kultura, blea.”
Două cărți de la Editura Casa de Pariuri Literare, pe care le-am citit în ultimele săptămâni, mi-au readus în minte, cu plăcere, de timpurile și faptele din facultate. Prima dintre acestea este ”Biblidioteca” lui Mihail Vakulovski, o ”istorie” care se petrece de-a lungul a puține zile, dar pline de evenimente, în Biblioteca Județeană ”George Barițiu” din Brașov. Acolo unde, acum vreo 15 ani, îmi petreceam și eu zilele în sălile de lectură, în căutarea știrilor (nu aveam televizor în cămin, nu aveam bani de presă, așa că revistele și ziarele pe care le puteam răsfoi acolo erau o mană cerească), dar și pentru studiu adevărat (Internetul era abia la început, iar referatele le făceam prin studii îndelungate a principalelor cărți, manuale și reviste de drept).
Două planuri, care mă interesau și pe mine personal, m-au făcut mai atent la romanul lui Mihail Vakulovski: Brașovul, în primul rând, viața într-o bibliotecă, în al doilea rând. Chiar dacă autorul ne poartă prea puțin prin orașul studenției mele, reținem măcar câteva locuri (Răcădău, Tâmpla sau Spurcata), dar mai ales relația lui Hai cu orașul în care se află de puțin timp. Hai se află de puține zile în Brașov, nimic nu este definit (și nici nu îți dai seama că acesta poate deveni orașul în care va locui toată viața). De altfel, după primele zile din bibliotecă, în care atmosfera se înnegurează pe zi ce trece, el afirmă:
”Trebuie să merg repede, să intru în ploaie, să mă mai și ud, să mai și pierd, de la o vreme – de când m-am mutat la Brașov, orașul care mi-a adus cele mai mari dezamăgiri, deși aici am stat cel mai puțin. Dar și o mare bucurie, care mă țintuiește pe loc și de care n-am de gând să fug. Nu cedez în fața dușmăniei orașului martir, tâmp și spurcat datorită prieteniei dintre mine și femeia cu care mă înțeleg, în sfârșit, cum aș face-o cu un prieten adevărat, cum am vrut, nu schimb asta pe norocul și bucuriile de până acum, ci o alătur, toate având locul lor, dacă tot au fost.”
Cât este realitate și cât este ficțiune în ”Biblidioteca” m-am întrebat încă de când am citit cartea, mai ales că autorul Mihail Vakulovski pare a-l fi inspirat și pe protagonistul Hai: basarabean, intelectual, autor a mai multe cărți și, pe deasupra, brașovean prin adopție. Așa că, atunci când l-am întrebat în interviul nostru pe Mihail Vakulovski despre propria relație cu Brașovul, acesta ne-a răspuns: ”Cît despre relaţia mea cu Braşovul – e vie, ne-am mai cunoscut între timp; după perioada în care are loc naraţiunea romanului „Biblidioteca” am lucrat 7 ani la o revistă de timp liber, aşa că a trebuit să intru – des şi direct – în contact cu viaţa de zi şi de noapte a oraşului.”
Al doilea plan al cărții asupra căruia merită să facem câteva precizări este cel care privește meseria de bibliotecar. Hai, eroul nostru, se află la primele zile de lucru ca bibliotecar în Biblioteca Județeană ”George Barițiu” din Brașov. Dacă mulți dintre cititori își imaginează că această meserie este perfectă pentru ei, locul unde pot răsfoi și citi cărți, locul unde pot da cele mai potrivite sfaturi celor mai potriviți oameni (altor cititori, așadar), vom descoperi repede că nimic nu este ca în imaginația lor. Că acolo este tot o lume pestriță și ușor îmbătrânită la nivel de concepții, că există și acolo ”bisericuțe” și invidii, că dacă ai studii te privesc cu ură și nu poți rezista suficient dacă nu ai stomacul tare. În plus, Hai mai are și alte ”defecte”: este basarabean, este doctor în litere, este autor publicat și, pe deasupra, nu reușește să facă rost de cartea de muncă de la fostul angajator.
În plus, meseria asta nu îți oferă prea multe satisfacții în privința cititului. Dacă Hai fură câteva minute în fiecare zi pentru a citi cărțile preferate, treptat totul devine o rutină din care aproape nimeni nu iese. Cărțile devin numere, iar statisticile pe care toată lumea și le imaginează (care este cea mai cerută carte, care este genul preferat de cititori etc.) dispar repede în neant:
”Pentru bibliotecari, cărțile devin, încetul cu încetul, numere – doar numere. După doar câteva zile de muncă, deja începusem nici să nu mă mai uit la denumirea și autorul cărții. Când m-a întrebat un tip dacă nu știu dacă a fost cerută cartea Craii de Curtea Veche, aproape că m-am aprins, deja mi se părea normal să nu țin minte ce cărți au fost comandate, că doar lucrez cu numere, cu atâtea numere… Iar când altul a întrebat dacă i-a venit Managementul afacerilor, l-am întrebat ce număr are.”
Nici cititorii din bibliotecă nu sunt cu toții îndrăgostiți de mirajul cărților (lucru care îmi amintește, așa cum spuneam, de anii facultății, când vizitam biblioteca din Brașov cu două scopuri: secția de împrumuturi-pentru cărțile preferate, sala de lectură-pentru presă, redactare de referate și… fete). Așa sunt și descrierile lui Mihail Vakulovski cu privire la ”fauna” prezentă la sala de lectură: pe o domnișoară o aseamănă cu Sandra Brown, iar pe un cititor, cu antrenorul Stelei de atunci, Walter Zenga; grupuri de rockeri și hip-hopiști; un profesor nebun, dar și o doamnă care împrumută numai cărți foarte vechi; nu treuie uitați nici ”cei doi tineri iubiți care învață arta fututului la bibliotecă, comandând când cărți cu poziții yoga, când Kamasutra, când Cum să ajungeți mai ușor la orgasm și O cale sigură de a-ți satisface partenerul, chestii din astea, comandă amândoi, amândoi vin după carte, pleacă și vin împreună.”
Mihail Vakulovski își intercalează în ”istoria” sa și mici mostre de istorie autentică: mesaje electronice primite sau expediate (în care este posibil să recunoașteți și personaje autentice ale istoriei literare, precum, să dau doar un exemplu, Dan Perjovschi), știri din presa locală sau națională, frânturi din discuțiile zilei, inclusiv celebra discuție dintre cei de la Antena 1 și Gigi Becali cu ”partea economică”. Dacă pentru mine au fost o rememorare inspirată a acelor timpuri (Mihail Vakulovski își plasează acțiunea romanului în iunie 2005), dar și o modalitate prin care Hai ieșea din sălile închise ale bibliotecii, la realitatea de afară, pentru alții ar putea părea a fi o adăugire inutilă. Depinde numai de fiecare cititor, dacă aceste intercalări pot părea inspirate sau nu.
”Biblidioteca” este o carte ce reprezintă o alegere fericită pentru cei care vor să cunoască realitatea românească a tinerilor angajați, cei pe care nu îi dorește nimeni pentru că sunt fără experiență: peste tot, vor da peste o faună bine ancorată în fiecare instituție, unde bârfele și bisericuțele sunt la ordinea zilei, unde noii veniți sunt puși la colț și amenințați, șantajați, aproape siliți să urască acel loc pentru a pleca departe cât se poate de repede. Hai trece prin acest surghiun și, deși rezistă un timp, se va simți învins de tarele sistemului birocratic, fără voia lui.
O carte reușită care ar putea fi o surpriză plăcută și pentru dvs.
