”Tour de France”, de Julian Barnes
Editura Nemira, București, 2018
Traducere: Mihai Moroiu
Cumva discriminatorie în entuziasmul său, scrisă în proză haute couture, colecția de eseuri Tour de France este un elogiu al bucuriei, al culturii, al artei. Cei care iubesc Franța vor îndrăgi cu siguranță volumul. În Tour de France sau Something to declare, versiunea în engleză, aprecierea lui Barnes se întinde de la țărănimea franceză, la cântăreții săi, de la iconoclasmul vesel al noii cinematografii, la orgia drogurilor și a suferințelor. Julian Barnes este un fin cunoscător al scriitorilor francezi, dovedind o cultură impresionantă. Simenon, Baudelaire, Sand și Sartre, dar și pagini superbe dedicate lui Flaubert, unul dintre preferații autorului sunt doar câțiva dintre cei despre care se vorbește în Tour de France.
Excelent scris, sensibil și cu o doză serioasă de umor specific barnesian, Tour de France este un deliciu literar atât prin scriitură, cât și prin temele propuse. Julian Barnes este un spirit britanic neobișnuit, un melancolic, iar Franța prezentată în colecția sa apare plină de culoare și mult mai caldă decât transpare în lucrările englezilor. De la paleta culinară diversificată, la nuanțe și mistere artistice, dobândim o cu totul altă imagine a Franței.
Colecția pune în discuție teme sau fenomene precise ale culturii Franței, cum ar fi Tour de France, filmele lui Truffaut și Godard și cântărețul Jacques Brel. Eseul despre Elizabeth David și ”bucătăria nouă” este captivant și dovedește o abilitate genială în ceea ce privește scriitura. După redarea unor prime impresii, în fiecare eseu Barnes urcă textul pe o treaptă superioară și se îndreaptă spre un studiu aprofundat. Ajungem apoi la Edith Wharton și Ford Madox Ford la Henry James și George Sand, și desigur, la inegalabilul Gustave Flaubert.
”Truffaut a avut noroc să descopere pentru el însuși limbajul potrivit. Este, ca să folosim definiția aplicat lui Vigo, un spectator care s-a îndrăgostit de filme. (…) A fost scenarist, regizor, actor, coproducător, critic, istoric, realizator de interviuri și activist (…) Filmele seamănă cu oamenii care le fac, nota el. În scrisorile lui publicate, la fel ca în filme, Truffaut se dovedește genial, accesibil, plin de umor și de melancolie. Este afectuos, glumeț elegant și nu are nimic împotriva vieții de lux. «Mai bine plângi într-un Jaguar decât în metrou», mai mult instinctiv decât intelectual, a rămas autodidact fără să poată scăpa de unele înclinații spre fanfaronadă.” (pg. 69)
Eseurile au fost scrise într-o perioadă de douăzeci de ani, dar dragostea sa pentru Franța a început acum mai bine de patruzeci de ani. Deși în cea mai mare parte Barnes se concentrează pe partea literară din cultura Franței, privirea alunecă spre Tour de France, muzica franceză (Jacques Brel, Boris Vian și George Brassens), dar și filmul francez (Truffaut). Șaptesprezece capitole savuroase, care conferă un aer enciclopedic volumului, care trece dincolo de simpla prezentare a fenomenelor, ci face și o analiză a acestora, care include deseori comparații excelent gândite.
”Tour de France este de departe cea mai istovitoare competiție de anduranță din lumea sportului. (Pe lângă el, un triatlon pare o distracție. […] Dacă doriți să să stabiliți o dată exactă a pierderii definitive a inocenței (a inocenței noastre, și nu a lumii ciclismului, în interiorul ei), nu greșiți prea tare dacă spuneți 8 iulie 1998 – la un secol după victoria lui Linton, susținută cu morfină, în cursa Bordeaux-Paris. […]
În timpul suspendării de trei ani, Willy Voet a publicat un memoriu în care descria calm și cu remușcări suficient de neconvingătoare drogurile pe care le administra și explica rolul fiecărei părți ale unei curse pe etape […] Dezvăluirile lui Voet, după arestare, au avut ca efect o descindere a poliției asupra echipei Festina și eliminarea ei din Tur, în plină desfășurare a cursei.” (pg. 129)
”Oricine a intrat în restaurante franțuzești în ultimele câteva decenii știe că, de la o zi la alta, calitatea bucătăriei scade, că mâncarea pretențioasă și cu ifose teoretice rămâne nepedepsită și că, în general, se mănâncă mai bine în Italia. Elizabeth David înțelegerea perfect totul ca să dea vina exclusiv pe nouvelle cuisine. Din punctul ei de vedere, declinul se instalase în de pe la mijlocul anilor șaizeci. În 1980 consemna «faptul deprimant că în acești ani ultimi cincisprezece ani am mâncat mult mai prost și mult mai scump decât ar fi crezut că este posibil într-o țară civilizată».
Indicațiile ei sunt laconice, impresioniste chiar și dresate unui cititor-bucătar experimentat în elementele de bază, pregătit s execute variațiuni, în funcție de timpul pe care îl are la dispoziție și de oferta pieței. Majoritatea oamenilor, desigur, nu sunt așa. Mulți dintre noi gătesc cu un soi de pedanterie neliniștită, convinși că, dacă nu vom urma minuțios procedura și spiritul ascuns în spatele formulărilor, oaspeții vor strânge un ochi și li se va întoarce stomacul pe dis. Nici E.D. nu nega posibilitatea eșecului.” (pg. 89)
Personajele pe care Julian Barnes le alege pentru eseurile sale nu sunt cele pe care le-am asocia în general cu Franța, nu cele obișnuite cel puțin. Dacă la început avem domenii și nume variate, capitolele de la mijlocul volumului până la final sunt dedicate adevăratei pasiuni a lui Barnes – Baudelaire, Mallarme, Courbet și mult Flaubert. Această obsesie falubertiană duce la o colecție strălucitoare de pietre informative. Regăsim multe lucruri interesante, situate uneori între capriciu și fantezie, asociate noului jurnalism, iar articolele au mai puține observații și mai multe informații.
”În comparație cu alți scriitori francezi ai secolului al XIX-lea, Mallarme abia dacă avusese o viață. De numele său nu se leagă nicio legendă; nu există sifilis sau faliment, călătorii exotice sau înclinații homosexuale, pusă alături de viața plină de petreceri, de dezmăț, de autoamăgire a partenerului său întru simbolism, Villiers de l’Isle-Ada, nicio existență nu ar putea părea mai cumpătată, mai plină de griji și de rezervă. (…) Viața sa a însemnat doar zboruri nimicite, simțiri reprimate și trăiri interioare la lumina lămpii, până târziu în noapte. Dacă nu ar fi fost atât de francez, cu ușurință ar fi putut fi englez.” (pg. 184)
Julian Barnes devine din scriitor, cum îl percepe cititorul la începutul volumului, mai degrabă istoric literar la final, ajungând să se scufunde în arhive pentru a găsit informații inedite și indicii care ajută la crearea unui portret complet al personajelor sau autorilor, care. Cine are răbdarea necesară să înțeleagă nevoia lui Barnes, unul deconstruiește, de cele mai multe ori, opinia generală, evidențiind discrepanțele dintre istorie și percepția publiclui legată de faptele prezentate dintre cei mai talentați prozatori contemporani, de a vorbi continuu despre Flaubert și tot ce este legat de acesta, nu va fi dezamăgit la final. Tour de France nu numai un tur literar, culinar, cinematografic și muzical al Franței, ci și unul afectiv și biografic, pentru că autorul investește tandrețe, umor, ironie și pasiune, dovedind în plus și o erudiție rară.
2 comments
Frumoasa recenzie, multumesc. O carte care cu siguranta merita citita.
Mulțumesc și eu pentru apreciere!