“Amintiri”, de Alexis de Tocqueville Editura Nemira, Colecţia Idei Politice Fundamentale, Bucureşti, 2007
Traducere din limba franceză de Cristian Preda
Alexis Henri Charles de Clérel, viconte de Tocqueville (1805-1859), este considerat unul dintre cei mai importanţi gânditori politici ai secolului al XIX-lea, mai cu seamă pentru lucrările lui asupra Statelor Unite ale Americii, care au răspindit forţa democraţiei americane în Europa. Petrecând un timp îndelungat în această ţară (1831-1832) pentru a afla tot ceea ce trebuie aflat în legătură cu sistemul insituţional de aici, a scris apoi două eseuri politice care au făcut senzaţie în epocă şi încă sunt citate drept cele mai bune scrieri despre democraţia americană. Acestea sunt: Despre sistemul penitenciar din Statele Unite şi aplicarea lui în Franţa (Du système pénitentiaire aux États-Unis et de son application en France, publicată în 1833, în colaborare cu Gustave de Beaumont) şi, mai cu seamă, Despre democraţie în America (De la démocratie en Amérique-1835 şi 1840).
Multiplele sale preocupari îl fac greu de clasificat într-una sau alta dintre categorii: istoric, jurist, politolog, politician, filosof, sociolog. Descendent dintr-o familie aristocratică, nepot al lui Chateaubriand, încearcă să susţină iniţial preocupările şi dorinţele acestei clase, cel mult ale celei brugheze, încercând să stăvilească ascensiunea tot mai pronunţată a muncitorilor şi intelectualităţii novatoare. Ulterior, concepţiile sale se schimbă şi susţine tot mai mult principiul egalităţii şi democraţia.
Lovitura de stat din 1851 îl va duce pe Tocqueville la o separare clară de Louis-Napoléon, care pune capăt Republicii a III-a: el s-a aflat «printre cele trei sute de deputaţi care s-au reunit la primăria arondismentului X, în dimineaţa de 2 decembrie 1851 pentru a rezista loviturii de stat; ei au proclamat demiterea preşedintelui, dar au fost arestaţi de militari şi închişi câtva timp la cazarma din Quay d’Orsay».
Este un participant activ la toate evenimentele politice care au avut loc în Franţa revoluţionară de după Napoléon I, începând cu Monarhia din iulie-regimul instaurat după insurecţia din 27-29 iulie 1830 (Les Trois Glorieuses), care a condus la îndepărtarea lui Charles X şi înlocuirea dinastiei Bourbon cu familia d’Orléans. Pe 9 august 1830, ducele de Orléans este înscăunat rege al francezilor sub numele Louis-Philippe I. După revoluţia de la 1848, devine ministru de externe pentru o perioadă destul de scurtă (iunie-octombrie 1848), îndeajuns însă să îi imprime impresii deosebite asupra evenimentelor, ilustrate în lucrarea din 1856, Vechiul regim şi revoluţia (L’Ancien Régime et la Révolution), rămasă, din păcate, neterminată.
Volumul Amintiri, apărut la Editura Nemira, este constituit dintr-un jurnal personal al autorului, alcătuit din trei părţi, în care acesta îşi povesteşte cariera politică din ultimii ani, inclusiv ministeriatul său de câteva luni. Rareori apar cuvinte despre democraţia americană sau despre climatul politic din timpul Revoluţiei franceze de la 1789, accentul punându-se pe omul politic Tocqueville, participant direct al zilelor premergătoare ale revoluţiei de la 1848, al zilelor paşoptiste, dar şi la noul regim instaurat imediat după evenimentele din iunie.
Gândurile sunt profund personale, autorul amintind că jurnalul nu a fost nicicând destinat publicării, impresiile «nu sunt aşternute pe hârtie decât pentru mine. Nici măcar cei mai buni prieteni ai mei nu vor şti de ea, pentru că vreau să-mi păstrez libertatea de a-i zugrăvi, şi pe ei, şi pe mine, fără a flata pe cineva». În altă pagină, el consideră că Amintirile alcătuiesc «o galerie de portrete deloc flatante pentru prieteni şi feroce pentru duşmani».
Evenimentele sunt înfăţişate în ordine, începând cu clipele premergătoare revoluţiei, apoi cu cele intrinseci acesteia, când Tocqueville este ales în Adunarea naţională şi în cea constituantă, pentru ca ultima parte a cărţii să urmărească atent ceea ce s-a întâmplat în cele cinci luni ale ministeriatului de externe.
În primul rând, Tocqueville este un excelent portretist, zugravind foarte corect personalităţile contemporanilor săi, începând cu cele ale lui Louis-Philippe şi Louis-Napoléon. Primul dintre ei, rege al Franţei în timpul Monarhiei din iulie (1830-1848), din dinastia Bourbon-Orléans, pare în ochii autorului depăşit de situaţia înaintea declanşării revoluţiei : «Ce anume a putut declanşa în sufletul regelui o asemenea istovire bruscă şi nemaivazută? (…) Nici un semn exterior nu i-a prevestit revoluţia, fiindcă, de ani buni, mintea lui se retrăsese în acel fel de singurătate orgolioasă în care sfârşeşte aproape întotdeauna inteligenţa principilor multă vreme fericiţi care, confundând norocul cu propria lor genialitate, refuză să mai asculte ceva, crezând că nu mai au nimic de învăţat de la alţii. De altfel, Louis-Philippe fusese orbit, aşa cum am spus că fuseseră şi miniştrii săi, de licărirea înşelătoare pe care istoria o aruncă asupra prezentului».
În acelaşi timp, Louis-Napoléon, conspira pentru preluarea puterii în urma revoluţiei. El a fost primul preşedinte al celei de-a treia republici franceze în 1848 şi devine, în urma unei lovituri de stat, la care Tocqueville a fost adversar, în 1852, al doilea împărat francez, sub numele de Napoléon al III-lea. De altfel, nici el apreciat de Tocqueville, care considera că acesta era un om «extraordinar nu datorită geniului său, ci datorită împrejurărilor care reuşiseră să-i înalţe atât de sus mediocritatea», sau mai exact un personaj în care «coexistau doi oameni. Primul era fostul conspirator, visătorul fatalist care se credea chemat să fie stăpânul Franţei şi, prin ea, să domine Europa. Celălalt era un epicurian care se delecta leneş cu noua bunăstare şi cu plăcerile facile pe care i le aducea actuala poziţie, pe care nu avea chef s-o pună în pericol pentru a urca şi mai sus».
În al doilea rând, Tocqueville încearcă, odată cu portretizarea contemporanilor, să apară el însuşi în prim plan, pentru a aduce propria părere asupra lucrurile pe care le-a trăit. Astfel, aflăm că el ezita, ca poziţionare politică, între centru-stânga şi stânga dinastică. În martie 1848, Franţa inventa însă sufragiul universal. Aşa cum remarca Lefort, Tocqueville nu a crezut, cum n-au făcut-o nici Marx şi nici Proudhon, în virtuţile revoluţionare ale acestui nou statut al votului.
Nu scapă nici el autoironiei, dezvăluindu-şi adeseori temerea cu privire la viitor şi la felul cum poate el însuşi să îl determine, îşi recunoaşte limitele politice şi erorile în judecată. Chiar dacă se vede în spatele vorbelor o oarecare lipsă de modestie, totuşi sinceritatea răzbate din cuvintele despre propria personalitate politică: „Mi-am dat seama destul de repede că nu aveam ce era necesar pentru a juca în Parlament rolul însemnat la care visasem, fiindcă şi calităţile şi defectele mele constituiau un obstacol. Nu eram suficient de virtuos ca să impun respectul şi eram prea onest ca să mă pliez diverselor aranjamente, atât de necesare pentru a avea succes repede.”
Cartea este alcătuită, în principal, din descrierea în amănunţime a revoluţiei de la 1848, sub toatre aspectele ei, dar centrate pe locurile pe unde se mişcă Tocqueville. Aflăm astfel, detalii asupra proclamării republicii din 25 februarie 1848 şi formarea guvernului provizoriu alcătuit din reprezentanţi ai revoluţiei, dar mai cu seamă a lucrărilor Adunării naţionale din care făcea parte însuşi Tocqueville. În luna martie 1848, acesta devine şi membru al Adunării constituante, care este însărcinată să realizeze şi să emită Constituţia noii republici, lucrare de mare importanţă, dar şi foarte dificilă, datorită diferenţei de clasă şi concepţii a membrilor ei.
Concepţia politicianistă a autorului Amintirilor se vede cu claritate în părerile sale cu privire la revoluţii. Prima dintre ele este aceea că revoluţiile izbucnesc pe neaşteptate, fără ştire, primele lor circumstanţe fiind înşelătoare : «În mulţime puteai auzi mai degrabă cântece decât strigăte. Stiu că asemenea aparenţe înşală. De obicei, insurecţiile pariziene sunt pornite de copilandre, care le declanşează în general cu voioşie, semânând cu nişte şcolari care merg în vacanţă». A doua observaţie priveşte mecanismul declanşării revoluţiei, legat în mod esenţial de declanşarea emotivă şi de exploatarea de conducători la maximum a aparţiei mişcării de stradă: « Revoluţiile – care se săvârşesc prin emoţie populară – sunt îndeobşte mai degrabă dorite decât premeditate. Cel care se laudă că le-a pus la cale nu a făcut altceva decât să tragă profit de pe urma lor. »
Evenimentele însă se precipitau, muncitorimea era din ce în ce mai puternică. În iunie 1848, se publică un decret al Adunării naţionale, prin care se impunea tinerilor din Atelierele naţionale să se înroleze (dacă aveau între 17 şi 25 de ani) sau să plece în departamentele din provincie, sub sancţiunea pierderii soldei. Ei au refuzat însă să plece şi, pe 22 iunie, au străbătut Parisul în grupuri mari, cântând în cadenţă şi pe un ton monoton: „Nu plecăm, nu plecăm…”.
Tocqueville consideră insurecţia din iunie cea mai importantă din istoria Franţei, chiar dacă aceasta a fost aproape imediat înăbuşită (după doar patru zile) de către forţele poliţieneşti şi militare ale Adunării naţionale, fapt ce a determinat venirea ulterioară la putere a lui Louis-Napoléon: „Acestea au fost evenimentele din iunie, evenimente necesare şi funeste; ele n-au stins în Franţa focul revoluţionar, dar au pus capăt, cel puţin pentru un timp, aşa-numitei lucrări a revoluţiei din februarie, eliberând naţiunea din oprimarea muncitorilor parizieni şi redându-i stăpânirea de sine. Teoriile socialiste au continuat să pătrundă în minţile poporului, sub forma unor pasiuni precum lăcomia şi invidia, sădind seminţele unor revoluţii viitoare.”
Ultima parte a cărţii este alocată descrierii perioadei mai-octombrie 1849, cât Alexis de Tocqueville a deţinut în guvernul provizoiu ministeriatul de externe, într-o vreme când Europa încerca să îşi revină după mişcările revoluţionare, iar Franţa, poate ţara care reuşise cel mai bine să învingă revoluţia, dorea să îşi recapete forţa şi capacitate de a decide soarta naţiunilor. Astfel, deşi perioada a fost extrem de scurtă, noul ministru de externe intervine în pacea dintre Austria şi Piemont, în tendinţele de unificare a principatelor germane, precum şi în conflictele diplomatice ce afectează pacificarea revoluţiilor din Ungaria şi Polonia, cu precădere cele dintre Divanul turcesc şi Imperiul ţarist, cel din urmă ieşit cel mai câştigat după anul 1848. „În mijlocul aceste Europe, situaţia Franţei era stânjenită şi slabă. Nicăieri altundeva revoluţia nu reuşise să întemeieze o libertate ordonată şi stabilă. Pretutindeni, fostele puteri erau pe cale să-şi revină din ruinele pe care le lăsase revoluţia, redevenind, ce-i drept, nu chiar ceea ce fuseseră, ci ceva foarte asemănător.” Totuşi, eforturile lui, dar şi ale colegilor de cabinet guvernamental, nu au fost recunoscute de contemporani. Adresându-se preşedintelui Adunării, Louis-Napoléon reproşa atunci cabinetului că nu a menţinut «ordinea în interior şi demnitatea Franţei în exterior».
În pofida importanţei pentru cultura universală a scrierii lui Tocqueville, mai cu seamă cultura politică, editarea în limba română a aceastei cărţi suferă de o lacună gravă: aceea a greutăţii lecturării acesteia, din cauza unei neadaptări a editurii cu privire la notele de subsol. Este aproape imposibil ca o carte de aproximativ 300 de pagini să aibă încă 100 de pagini de note despre text, care sunt plasate, din păcate, la finalul acesteia. Pentru un cititor care lecturează de plăcere sau chiar din interes profesional, este foarte dificil să urmărească ambele texte cu două semne de carte. Mi se pare o alegere neinspirată din partea editorilor.
Amintirile lui Tocqueville reprezintă o excelentă carte de profundă inspiraţie istorică, adusă de un om care a trăit o perioadă aparte a istoriei omenirii, în primul rând, şi, de asemenea, de o persoană care este cunosctuă ca un profund gânditor politic, atât în epoca sa, dar şi în prezent. Prin urmare, sunt cu atât mai valoroase. Sunt descrise pe larg aici personalităţile care mişunau în jurul regimurilor politice, multe dintre ele rămase necunoscute posterităţii. Din această perspectivă, lucrarea lui Tocqueville poate fi folosită ca o sursă istorică demnă de luat în seamă pentru cei care doresc să aprofundeze revoluţia de la 1848 din Franţa.
