America, de Jean Baudrillard
Editura Paralela 45, Piteşti, Colecţie Studii, 2008
Traducere din limba franceza de Alina Beiu-Desliu
Jean Baudrillard (1929-2007) a fost un sociolog și critic literar francez, teoretician al postmodernismului. S-a născut la Reims, în Franța, fiind descendentul unei familii de fermieri. În tinerețe, Baudrillard a predat limba germană la liceu, după care și-a dat teza de doctorat în sociologie, sub conducerea lui Henri Lefevre iar în perioada anilor 1950-60, războiul algerian l-a influențat puternic. A fost marcat de scrierile lui Roland Barthes privind analiza semiotică a culturii și de cele ale lui Marshall McLuhan, care a demonstrat importanța studierii mass-media în orice analiză sociologică. În perioada revoltei studențești de la Universitatea Nanterre (1968), Baudrillard scrie articole pentru revista „Utopie“, tipică pentru acea perioadă. Este influențat de marxism și în articolele sale face o critică a tehnologiei. Filosofia lui Baudrillard se centrează pe conceptele-gemene de „hiper-realitate“ și „simulare“, care se referă la natura virtuală (nereală) a culturii actuale, în epoca dominată de comunicarea și de consumul de masă.
Una din cele mai cunoscute carti scrise de filosoful francez este “America”, rodul unei mai lungi vizite intreprinsa de Baudrillard in Statele Unite ale Americii, de pe Coasta de Est pana pe Coasta de Vest, pe urmele mai celebrului sau compatriot Alexis de Tocqueville care in urma experientei sale americane de la inceputul secolului al XIX-lea a scris o lucrare fundamentala “Despre democratie in America.”[1] Obiectul central al analizei lui Tocqueville, trimis de monarhia franceza sa studieze nu este neaparat istoria americanilor (care nici nu prea aveau cine stie ce istorie in 1831), ci sistemul penitenciar american, l-a reprezentat analiza starii sociale a americanilor. Tocqueville a ramas in America timp de doi ani, suficient pentru a se documenta cu minutiozitate. In cunoscuta sa carte, Alexis Toqueville ofera o radiografie care este cat se poate de actual si astazi. “Sistemul federal din Statele Unite e constituit din combinarea a doua guverne: unul provincial, celalalt national” sau „momentul alegerii presedintelui SUA este o perioada de criza nationala caci gandurile presedintelui sunt dominate de dorinta de a fi reales” sau ”cand in fata tribunalelor din SUA este invocate o lege pe care judecatorul o considera contrar Constitutiei, el poate sa refuse aplicarea ei”, dar si edicte general valabile precum „statul guverneaza, nu administeaza”sau“Centralizarea unui stat poate sa contribuie admmirabil la Gloria temporara a unui om nu insa la prosperitatea durabila a unui popor.”[2]
Jean Baudrillard nu avea cum sa iubeasca America atunci cand a pus piciorul pe tarmul de pe celalalt mal al Atlanticului, iar aceasta lipsa de dragoste nu are cum sa suplineasca dorinta de a intelege. Baudrillard incearca sa fie cat mai pretentios si incomprehensibil cu putinta. Mai degraba isi face un deserviciu: „America siderala. Caracterul liric al circulatiei pure. Contra melancoliei analizelor europene. Socul nervos imediat al vectorialului, al caracteristicului, al verticalului, al spatiului. Contra distantei febrile a privirii culturale.”[3] Pentru filosoful francez „America n-a dus niciodata lipsa de violenta, nici de evenimente, nici de oameni, nici de idei, dar toate astea nu alcatuiesc o istorie. Octavio Paz are dreptate sa afirme ca Ameirca s-a creat in scopul de a-i scapa istoriei, de a edifica o utopie la adapost fata de istorie, ca, in parte, a reusit si ca urmareste si acum acelasi tel”[4] „America nu este nici un vis, nici realitate, ea este o hiperrealitate. Este o hiperealitate pentru ca e o utopie care s-a trait ca realizata chiar de la inceput. Totul aici este real, pragmatic si totul te face sa visezi.”[5]
Din cand in cand, Baudrillard se opreste si asupra unor caracteristici eterne ale Americii, care si-au pastrat actualitatea „Nimic mai intens, mai electrizant, mai plin de viata si mai agitat decat strazile din New York. Multimea, circulatia, publicitatea le ocupa cand violent, cand cu dezinvoltura. Le ocupa milioane de oameni, ratacitori, nepasatori, violenti, de parca n-ar avea nimic altceva de facut decat sa produca scenariul permanent al orasului. Muzica este peste tot, traficul e intens, relativ vehement si tacut. Strazile, bulevardele nu se golesc niciodata, dar geometria clara si aerisita a orasului indeparteaza promiscuitatea arteriala a stradutelor europene.”[6] „Hotarat lucru, joggerii sunt adevaratii Sfinti ai Ultimelor Zile si protagonisti ai unei Apocalispe fara violenta. Nimic nu evoca mai mult sfarsitul lumii decat un om care alearga singur, drept inainte, pe o plaja, invaluit in tonalitatea walkmanului sau, zidit in sacrificiul solitar al energiei sale, nepasator chiar si in fata unei catastrofe, pentru ca nu se asteapta la nimicire decat prin el insusi, decat prin epuizarea energiei unui corp care i se pare inutil.” Greu de inteles de ce daca alergi propriul tau corp poate sa ti se pare inutil si-l doreste mortificat, dar probabil ca in conceptiile structuraliste se explica si aceasta. „Halloweenul n-are nimic amuzant. Aceasta sarbatoare sarcastica reflecta mai degraba o dorinta infernala de revansa a copiilor asupra lumii adulte. Forta malefica, a carei amenintare domnia acest univers, proportional cu devotiunea sa fata de copiii insasi. Nimic mai morbid decat vrajitoria aceasta copilareasca (…)”[7]
In mod cert, America din 1985 nu mai este aceeasi America dupa aproape treizeci de ani si, credem, diferentele dintre cele doua maluri ale Atlanticului s-au mai redus. O lectura care nu a avut puterea sa ma convinga, sa ma captiveze, poate pentru ca limbajul folosit de Baudrillard este unul pretios si pretentios, tipic unui universitar francez de la Nanterre…
