„Cofetăria cu miracole”, de Christian Escriba și Silvia Tarrago
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2021
Traducere de Alexandru M. Călin
Visez că mă aflu în fața unei vitrine plină cu prăjituri. Cu ce vă servesc?, mă întreabă cu răbdare cineva. Ochii mi se scurg de poftă, sunt în raiul prăjiturilor, iar eu nu pot alege, nu pot rosti cu ce prăjitură vreau să mă răsfăț, îmi frământ bancnota în mână și nu pot numi aleasa. Ăsta e un vis recurent, din când în când, mă aflu în fața marii alegeri. Aleg mai ușor pantofii, destinațiile de vacanță, rujul, scaunele din casă și culoarea de pe pereți. Cu mare bucurie am ales să citesc această carte. Dar nu doream doar un desert, desertul acela suprem care să-mi potolească pofta. Cu ochii ațintiți spre Cofetăria Escriba, chiar și doar spre cea de pe copertă, îmi dau seama că eram în așteptarea unui deliciu literar.
Involuntar și fără să mă pot opri din asta, atunci când alegeam să citesc această carte, alegeam ceva ce deja se contura în mintea mea sub o anumită formă. N-am vizitat Barcelona niciodată, dar Cofetăria Escriba, care stă în mijlocul acestui volum, își exercita deja farmecul asupra imaginației mele. Așteptam să simt orașul cu freamătul lui, cu obiceiurile și particularitățile lui, așteptam istoria detaliilor neconsemnate nicăieri, acele mici amănunte legate de locurile care dăinuie îndelung, așteptam oamenii reali care au trecut pragul aromat și dulce din inima Barcelonei, precum și oameni închipuiți care să anime această recompunere ficțională a unei legende reale în care or fi existat șoapte și secrete de maestru. Așteptam plăcerea de a fi ispitită irezistibil de savuroase deserturi, o galaxie de mici minunății glazurate, însiropate, grele de cremele onctuoase, ori aerate precum bezelele. Așteptam o carte încântătoare în care să trec și prin război și prin necaz și prin nou și prin vechi, și prin dragoste și prin moarte, să plâng și să râd în mijlocul acestei familii care a menținut viu acest loc 115 ani. Însă cartea nu mi-a oferit aproape nimic din toate acestea. Am ieșit din carte fără să fi salivat vreodată de poftă, ceea ce este chiar o performanță, nu mi-am cumpărat nici măcar o prăjitură. Nu m-am atașat de nimeni, n-am ieșit fermecată de nimic, deși se pomenește în repetate rânduri prezența unei magii a dulciurilor care călăuzește destinul unui personaj, Barcelona nu există în roman decât fadă și îndepărtată, iar familia Serra și Escriba ocupă pasager locul central de pe scenă, apoi niște locuri pe rândul din spate, asta atunci când nu dispar de tot.
Limbajul nu ajută deloc deficiența din construcție, este stângaci și uneori de-a dreptul infantil, țeapăn când se referă la realitate și pus pe detaliat când se oprește la personajul inventat ca să anime și să întărească narațiunea. Constatam cu surprindere că autoarea își dorește cu ardoare să scrie mai degrabă un roman de dragoste despre o eroină cu un pronunțat caracter feminist și să ne treacă prin caznele căsniciei și al adulterului, după ce am trecut prin multele pipăieli și frământări de la colțul străzii, în perioadele de feciorie și curtare. Nu ne scutește nici de o întorsătură de situație demnă de cele mai celebre telenovele, cu copii schimbați la naștere și părinți falși, ceva greu de imaginat. Nu zic că nu s-au mai văzut asemenea povești, ele se țes mereu de către mulți, dar chiar și aici este necesar să ai lipici și ceva sclipici. Să mă zăpăcești cu vorbe, să mă amețești pe mine, cititor, cu o poveste, să cred în povestea ta, să suspin măcar odată … ei, și asta necesită un pic de talent.
Cartea are un defect major, acela de a nu fi stabilit precis ce vrea să facă, astfel că se împrăștie în direcții greșite, distribuie accentele într-un fel care nu ajută faptul real, autentic, dar nici pe cel închipuit. A dat rolul principal personajului greșit, a scris prost scenariul, stângaci replicile. Subiectul și motivul pentru care această carte există este parazitat de un personaj care nu a existat niciodată. El se dezvoltă exagerat și neinspirat, trăgând tot romanul în zone periferice, lipsite de relevanță. Undeva pe la pagina 80, domnișoara Alba pare să fi inspirat tot praful de copt din bucătărie, pentru că ea crește vreme de 100 de pagini, se revarsă peste biata cofetărie și peste deținătorii ei de drept, iar ea, prin felul în care a fost croită și în ciuda destinului forțat să aducă magie în viața ei, nu face decât să saboteze istoria acestui loc și povestea acestei familii. Existența ei nu este nici măcar verosimilă din punct de vedere istoric, pentru că în anii aceia era extrem de puțin probabil ca o femeie să lucreze ca patiser cofetar într-un laborator. Această meserie era exclusiv masculină în Spania și mare parte din Europa.
Personajul a fost creat de către scriitoarea Silvia Tarrago pentru a îmbogăți cartea și pentru a face loc unei voci feminine care a fost considerată de ea mai potrivită cu această lume a deserturilor, această lume dulce, plină de finețe și meșteșug. Însă personajul scapă de sub control, Silvia Tarrago pierde din vedere că ea trebuia să susțină și să sublinieze lumea reală a acelui loc, să ne îndrepte ochii și atenția înspre lumea protagoniștilor autentici, să recreeze aerul acelei epoci. Intrând cu Alba în cofetărie așteptam să simt de ce acel loc a continuat să existe, ce anume se vindea la tejghea de oamenii au continuat să fie clienți fideli decenii întregi, să simt spiritul care a făcut dintr-o banală brutărie, o emblemă a orașului. Însă Alba ne poartă pe urma inimii ei, ea ne scoate dintr-o poveste și ne introduce în alta, o poveste imaginată de autoare despre o fată care avea o pasiune, aceea de a deveni cofetar, iar pentru asta este în stare să sacrifice orice. Refuză să se mulțumească cu statutul de femeie căsătorită care rămâne casnică pentru a avea grijă de familie. Nu, ea vrea să câștige o profesie, să fie independentă, îi cere soțului să o înțeleagă, să o sprijine în demersul ei. Subliniez faptul, deși nu este menționat în carte, că in anii aceia o femeie nu putea lucra nicăieri în Spania franchistă decât dacă primea aprobare de la tată sau soț. Îi cere chiar să înțeleagă că ea nu dorește copii, asta ar împiedica-o să devină cofetarul care visează să fie.
„În asemenea momente, Alba se elibera de vinovăție spunându-și că și dorința de a avea urmași era, până la urmă, tot o ambiție. O ambiție născută exclusiv din strădania de a mulțumi societatea.”
Dacă o femeie este liberă să nu aibă copii, indiferent de motivație, fără a fi acuzată pentru asta de nimic, și susțin cu tărie această libertate, nu înțeleg de ce trebuie să acceptăm în schimb o altă aberație, aceea că femeile fac copii din ambiție și pentru a mulțumi societatea. Libertatea nu constă în contrazicerea și condamnarea a tot ce nu faci tu.
Personajul face un derapaj în afirmații cu acel exclusiv și îmi dau seama că e fals, e un personaj de carton, feminismul ei este unul artificial. Alba este un personaj nul pentru că nu e viu, în jurul ei nu e nimic. E un vid prin care este plimbată această dorință a ei, un balon umplut cu aer gândit să ne țină ochiul interesat de mișcarea lui. Dar totul este previzibil, nu există nimic proaspăt, Alba este opera unui taxidermist nu a unui scriitor. Legătura ei cu locul este pur spațială, este plantată acolo, altfel nu sunt prezente conexiuni, nu există dialog, nu există flux, contact pe care să-l simți intre ea și oameni, între ea și timpul pe care-l trăiește. E în afara istoriei, a momentului. Vorbele ei sunt mari, poziția ei inflexibilă, o femeie reală ar fi mai intimidată de împrejurări, mai discretă în dorințe și ar nutri și alte simțăminte pe lângă pasiunea de a face prăjituri și a-și înșela soțul ani întregi. E un personaj construit artificial pentru a ocupa o poziție de avangardă, dar e o poziție pe care nu o poate umple doar cu ceea ce a decis autoarea să poarte, Alba e prea goală, prea bidimensională și prea strict direcționată într-un singur sens.
Cuplul Alba-Enric evoluează înspre o stare neverosimilă, fixația Albei pentru un alt bărbat din tinerețe este forțată, personajul cu totul devine irelevant, decupajul din fundalul inițial este tot mai evident și deranjant. Scenele erotice, atunci când vin, aduc niște descrieri în care cuvintele se umflă și se împreunează în fraze pretențioase. Cine mai scrie asemenea scene și unde?
„Mâinile lui o făceau să priceapă asta, în timp ce o dezbrăcau și o explorau, umplând-o de fiorii unei lumi necunoscute. Niciodată în viață nu mai ajunsese la o asemenea conștiință de sine; o conștiință a cărnii și a instinctelor. O clarviziune ce transforma prezentul într-un întreg univers, unul în care doar ei doi existau, uniți de ritmul unei împreunări sălbatice și cosmice.
Din ziua aceea, Alba începu să se aventureze tot mai adânc în lumea senzuală pe care o împărțea cu J. Conduși de voluptatea ei și de imaginația lui, tatonau împreună cărări erotice nebănuite, făcând incursiuni care Albei îi dezvăluiau o latură necunoscută, nu doar a lui J., dar și a propriei persoane, și care împingea pasiunea lor pe culmi zenitale.”
Ar fi fost un plus, poate nu salvator, dar măcar onest, să se investească același patos pentru a vorbi despre ce se întâmpla în cofetăria Escriba. Pentru contrast, iată și un alt gen de abordare a scrierii care se mai găsește pe ici pe colo prin carte, un gen care vine parcă dintr-o carte cu povești dintre cele mai comune.
„Primarul nu se înșela. Omul cu rumeguș, când auzi prin ce peripeții trecuse băiatul acela așa de hotărât, îl și luă pe Mateu ajutor. Și uite așa, într-un car plin burdușit cu saci de rumeguș, Mateu Serra ajunse în cele din urmă la Barcelona.”
Cartea reușește, cel puțin la început, să spună cine și în ce fel a întemeiat această afacere, dar trece, din păcate pentru noi, peste porțiuni din istorie foarte rapid, chiar dacă potențialul acestor intervale este foarte mare, căci viața lui Mateu Serra chiar este plină de întâmplări cum nu trăiesc mulți. Însă Silvia Tarrago alege să nu zăbovească mult în perioada când un secol se atingea de celălalt, undeva la 1900. Al doilea război mondial este depășit în trei pagini, despărțirea involuntară de copiii familiei vreme de trei ani este și ea expediată cu rapiditate în trecut. Pentru a fi mai limpede de ce, menționez ce am auzit de la autoare și de la Christian Escriba în interviul luat de Horia Barna, anume că autoarea nu a dorit nicidecum să scrie o biografie. Ea a intenționat de la început să scrie un roman în care accentul să cadă în zonele care ajută compoziția și dinamica acestuia. Dar nici această libertate a autoarei nu a ajutat, măcar dacă ne dădea un mare roman de dragoste cu o eroină feministă plină de har gastronomic, care să fi avut în fundal locația istorică cu povestea ei. Măcar de s-ar fi întâmplat așa, cât de bine ar fi fost!
Christian Escriba, actualul proprietar al cofetăriei și descendent al familiei Escriba, i-a povestit Silviei Tarrago povestea familiei lui, completat de mama sa, Jocelyn, fiica lui Etienne Tholoniat, celebru cofetar parizian, de la care Antoni Escriba dorise sa afle tainele cofetăriei franțuzești. Jocelyn și Antoni au devenit un cuplu și au preluat afacerea de la părinții lui Antoni, Antonio și Pepita, Pepita fiind fiica lui Mateu Serra, cel cu care începuse totul. După ce prețioasele surse directe au spus ce știau despre istoria familiei, a rămas la mâna scriitoarei în ce fel pune în lumină această poveste. Dar toate aceste ingrediente extraordinare, cofetăria, Barcelona, istoria, gastronomia, tradiția, moștenirea și talentul familiei Serra – Escriba, nu au fost de ajuns pentru a scoate un produs, o carte remarcabilă, dimpotrivă. Problema a fost la maestrul bucătar care în loc să facă un tort, a făcut o ciorbă. Degeaba unui bucătar îi pui în brațe cele mai bune ingrediente dacă nu știe rețeta, dacă nu e inspirat. Un mare rateu literar născut dintr-un mare succes gastronomic.
Asta nu înseamnă că această cofetărie nu există in continuare cu succes și cu siguranță este ceva special în produsele ei, cu siguranță un loc atât de longeviv posedă puterea de a seduce și a te face să te întorci. Numele capitolelor din carte poartă numele prăjiturilor care se servesc acolo, iar asta mi s-a părut inspirat. Din păcate nu vom învăța din carte decât numele lor în română. Nuga cu cremă arsă. Cremă catalană. Friganele de Sfânta Tereza. Mult mi-ar fi plăcut să aflu numele lor original, cel catalan, cel cu care aș fi putut cere la Cofetăria Escriba chiar produsul, pe care mi-l imaginez divin, delicios. Mi-l pot imagina cum vreau, în treacăt fie spus, dacă tot nu mi-a spus nimeni ce gust are.
De voi spune, por favor, o gogoașă, ce voi primi oare?
Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Fiction/Libris.ro/Cartepedia.ro.
(Sursă fotografii: Twitter.com, Interempresas.net, Escriba.es, librerianubes.es)
