„Vacanță americană. 20 000 de km în vestul sălbatic”, de Raluca Barbu
Salut. Mă cheamă Iulia și sunt pasionată de călătorii.
Formula searbădă, împrumutată cu iz de glumă din prezentările de la întâlnirile AA, pe care le mai văd prin filme (tot mai rar, cred că nu mai sunt „în trend”), nu ilustrează nici pe departe relația mea cu explorarea timpului și spațiului în alte context decât cel obișnuit. Termenul „călătorie” mi se pare mărunt, comparativ cu tot ce am învățat, înțeles și încorporat în fiecare dintre aventurile mele din România și din afara ei.
Tocmai trasă de mâneca virtuală de partea aceasta esențială a vieții mele, citesc constant bloguri de traveling, să mă exprim… tot „în trend”. Zic bloguri, pentru că recunosc că nu m-a prea tras inima la cărți până acum. Exceptând, firește, cele prin care, citindu-le, ajungi să străbați măcar cu ochii minții tărâmuri poate necunoscute, pentru că „acolo se petrece acțiunea”, nu am căutat anume cărți „de călătorie”. Cred că e ca refuzul meu de a privi baschet sau tenis la televizor: nu aș avea răbdare; m-aș îndemna să sar și eu, să dau din mâini sau din rachetă. Nu că aș fi vreo pricepută – deci imaginați-vă că să citesc o carte în care alții se plimbă pe meleaguri fantastice și eu beau cafea în fotoliu ar fi un soi de chin.
Și totuși, am citit cartea Ralucăi Barbu – „Vacanță americană. 20 000 de km în vestul sălbatic” nu e un titlu pe care să-l ratezi cu bună-știință. Concluzia? Mă bucur că a ajuns la mine și aș vrea să explic și de ce.
Pe autoare o puteți urmări pe pagina de Facebook sau pe site-ul personal. „Până în prezent am aruncat cinci ancore, fiecare fixată în vârste diferite”, spune ea, referindu-se la cele cinci volume publicate. Într-adevăr, par să fie diverse și, probabil, țin fiecare de alt domeniu de interes sau de altă preocupare. „Vacanța”, dacă-mi permiteți să scurtez astfel titlul, este cel mai recent volum – publicat în 2019.
„O lună și jumătate nu este o perioadă obișnuită pentru o vacanță. Este mai degrabă o fantezie care, prin mijloace cunoscute doar de M., a devenit realitatea verii mele din 2018. De asemenea, 45 de zile nu pot fi înghesuite într-o discuție între prieteni, așa cum am observat după câteva tentative ratate și nici într-un articol de blog turistic care să aibă rol de ghid pentru cititorii ocazionali.”
45 de zile de vacanță nu-s chiar un titlu de roman aparținând lui Jules Verne, dar se apropie. Cu siguranță, și perioada, și destinația depășesc fanteziile multora dintre noi (ca să-mi apropriez un termen folosit de autoare): o lună și jumătate în care, dacă le-am numărat bine, Raluca Barbu și partenerul ei au străbătut nu mai puțin de 18 state ale Americii de Nord, într-un „SUV cu tracțiune integrală special ales de M. să facă față serpentinelor dintre coloanele și rândurile Excel-ului ce însumează deocamdată vacanța noastră.”
Pe lângă informațiile despre vehicul, primim și un scurt raport despre provizii și bagaje, printre care se numără „haine pentru toate anotimpurile, cortul, sacii de dormit, un scaun pliant și tot felul de alimente ronțăibile.” 19.720 de kilometri este totalul precis străbătut de cei doi aventurieri, „sub formă de autostrăzi, rute, drumuri statale și județene, la fel de bine întreținute de la nivelul mării și până la peste 2.000 m altitudine.”
După această scurtă introducere, mai degrabă pragmatică, despre care bănuiesc că, dacă v-ar atrage ideea să recreați traseul celor doi, ați considera-o foarte utilă, Raluca Barbu își începe jurnalul de bord…ul mașinii. Pentru mine, tocmai senzația că nu este atât o recapitulare a unui itinerariu, fie ea și presărată cu fotografii răpitoare, ci un jurnal, o colecție de amintiri și trăiri care spune la fel de multe despre autoare cât spune despre traseele parcurse, a fost primul argument în favoarea cărții.
„Suntem Kate și Leo în vârful prorei, zburând deasupra oceanului deșertic. Ne odihnim apoi la umbra unei stânci cilindrice înaltă cât un bloc de zece etaje și ne întindem pe piatra rece pentru a absorbi suficientă răcoare cât să ne ajungă până înapoi la mașină.”
Al doilea argument pro-lectură a fost suma referințelor cinematografice pe care le înregistrăm aproape pe fiecare pagină. Încă de la început, autoarea afirmă că trăise singurele sale experiențe „americane” prin intermediul filmelor și serialelor, până la vacanța de 45 de zile. De aceea, aproape fiecare loc pe care îl vizitează are câte o trimitere spre o scenă de film atașată, de la western-uri cu John Wayne la filme pe care mărturisesc că va trebui să le caut și să le văd, fiindcă nu îmi sunt cunoscute:
„Călătoria noastră insistă să îmi consolideze cunoștințele cinematografice, purtându-mă pe platourile de filmare. (…) Mă aștept dintr-un moment într-altul să treacă pe lângă noi cowboys călare sau diligențe ce ridică nori înecăcioși în urma lor, iar de câte ori ne aflăm la poalele vreunei stânci uriașe precum o cetate, mă uit către vârf și parcă văd indieni înarmați cu sulițe și arcuri cu săgeți păzind-o în fața invaziei turistice.”
Mai mult, dincolo de referințele cinematografice, mi s-a părut adesea că urmăresc chiar un scenariu de film. Autoarea a decis să nu includă numai informații generale despre peisaje, monumente naturale și făcute de mâna omului sau tradiții, obiceiuri și particularități locale, ci aproape fiecare reper geografic are și o poveste; sau mai multe. Aflăm despre imigranții care acum numesc SUA „acasă” și despre motivele care i-au îndemnat să aleagă statul în care se află, despre familii care, la fel ca protagoniștii, sunt în vacanță sau în explorare – despre tot soiul de reacții amuzante, curioase ori surprinzătoare. Mi-am amintit, de multe ori, o regulă nescrisă a muntelui, pe care o poate confirma orice montaniard: Când te întâlnești pe munte, dai bună-ziua. În munții Ralucăi și ai lui M., bună ziua se dă în engleză, de cele mai multe ori, și este însoțită, cel mai adesea, de replici și complimente tipic americane.
„În cele șase săptămâni de vacanță nord-americană întâlnim mulți oameni cu care schimbăm câteva vorbe și fiecare are o poveste pe care o spune cu lejeritate, în termeni firești, dar care mie îmi par scenarii de film. E posibil să fie de vină decorul despărțit de țara mea de mări și țări și poate de zeci de ani de evoluție. E poate la fel de adevărat că poveștile spuse în altă limbă tind să fie mai interesante.”
Nu voi insista asupra părții culinare a jurnalului de călătorie american; nu fiindcă nu aș găsi suficienți interesați, adepți ai „haideți să gătim despre ce citim”, ci tocmai pentru că știu că sunt mulți și ar fi, cumva, nedrept să aleg doar câteva feluri ispititoare pe care le-au încercat cei doi. Este mai bine să vă faceți singuri alegerile – eu vă las doar „(…) un sampler cu câte puțin din toate felurile de carne afumată pe care le servesc aici, salată de cartofi și chili, salată de legume cu crutoane, sos 1.000 islands și câte un porumb fiert cu unt.” Dacă vă consolează, în multe situații se consumă și „mâncare de camping”, se întinge pâinea în sardine și se bea din provizia de apă din SUV. Știu. Nu v-a consolat.
Bun, veți spune. Am zis că nu citesc cărți de călătorie și iată-mă cântând elogiul uneia. Nu este tocmai așa. Repet: mai întâi că mi se pare, mai degrabă, un jurnal, sau poate o colecție de postări de blog puse cap la cap și atent legate între ele, ca niște vagoane de rulotă, și apoi că eu, una, nu aș face un asemenea traseu, și atunci mi se pare mult mai simplu să îl trăiesc citind despre el.
Ajungem și la partea care nu m-a încântat. Firește, citind cartea în format electronic, dezavantajul a fost în lipsa de perspectivă asupra paginilor; de la o carte de călătorii te aștepți să includă și imagini. Aceasta le are, și sunt din arhiva personală a autoarei, însă dispunerea lor, la finalul fiecărei etape de drum/fiecărui capitol, nu m-a încântat. Le-aș fi văzut mai centrale, cu textul în jurul lor – în fine, paginate astfel încât să fie puse în valoare și nu doar să creeze spațiu între capitole (care, tocmai cu trimiterea pozelor „la coadă”) devin adesea greoi de citit/urmărit. Să se consemneze că am criticat forma și nu fondul, și că autoarea compensează liniaritatea și aglomerația blocurilor de text cu pasaje pline de umor: „Diminețile sunt o minune în camping… Dacă nu plouă și dacă peste noapte niciun urs nu s-a înfruptat din vreun turist.”
Înainte să vă las să decideți dacă vă dă ghes curiozitatea să citiți pe ce munți și prin ce văi s-au aventurat Raluca și-al ei M., mai scriu doar că realismul situațiilor mi se pare bine-venit. Cartea nu-i doar parfum de popcorn hollywoodian și podoabe navajo, ci descrie foarte sec și fără perdea realitățile din campinguri și cazări, ceea ce mi se pare că oferă, pe de o parte, informații adecvate despre condiții, și pe de alta, speranță celor care se întreabă dacă le va ajunge bugetul pentru o aventură asemănătoare.
„Îmi fac toaleta, atât cât pot într-un camping fără instalații sanitare, noroc cu șervețelele umede, apoi aștept politicos lângă cișmea să mă spăl pe dinți, în timp ce un domn umple o găleată cu apă. După doar câteva minute de așteptare aflu că pe domn îl cheamă Bosko, este sârb de origine și locuiește în Arizona, și-a adus fratele și părinții în state și vine în fiecare an la Grand Canyon. Cam tot atâtea informații află și el de la mine, ceea ce intră în parametrii firești ai socializării între străini în Statele Unite, lângă toaleta publică din camping.”
Puteți cumpăra cartea: Google Play.
(Sursă fotografii: imagini din carte, pagina de Facebook a autoarei)
