Ceea ce este interesant la întâlnirea mea cu Gabriel Șerban, autor Editura Humanitas născut în Câmpina, este că am urmat cumva tiparul pe care mi l-am propus în acest an, deși întâlnirea a fost totuși neașteptată: mi-am propus să alternez cărțile de ficțiune cu cele de non-ficțiune, astfel încât, din cele aproximativ 80 de cărți citite anual, raportul să fie oarecum egal – 50%-50%. Așa că i-a venit rândul, după o carte de ficțiune, fără să știu nimic despre autor. Abia după ce am citit prezentarea din ediția Humanitas, am văzut că mai scrisese „Urme de zăpadă și nisip” (pe care o aveam în bibliotecă, dar la care nu ajunsesem încă) și abia după ce am citit prezentarea sa de pe net, am descoperit că mai avem ceva în comun, pe lângă pasiunea pentru călătorii – anume faptul că suntem amândoi câmpineni.
Așa că mi-a făcut plăcere să discutăm despre „Povestiri din ţara jaguarului roşu. O călătorie mexicană”, dar și despre Câmpina, unde vom lansa și cartea, undeva spre vară:
– De ce te-ai reapropiat de data aceasta de Mexic, după ce, în volumul precedent „Urme de zăpadă și nisip”, ai vorbit despre Peru, Islanda, Kenya etc.? Cu ce mai atrage această țară, care a devenit pe alocuri turistică?
Mexicul este locul unde am cunoscut prima oară selva. Pădurea tropicală din Yucatan este prima mea junglă și deși drumurile m-au purtat prin nenumărate altele între timp, aceasta mi-a rămas întipărită ca atare și mi-a fost dor să revin. Nu doar atât, dar primele mele note de călătorie sunt de acolo, cu mult înainte de jurnalele din Urme pe zăpada și nisip. Reveneam cu nostalgie asupra lor, dar erau prea fugare ca să pot vreodată lega un text serios din ele. Imi doream să scriu despre Mexic și s-o fac cu sinceritate, așa ca a trebuit să-l vad iar, să-mi reîmprospătez amintirile acelea și să-mi fac altele noi.
Cât despre ce mai atrage la această țară pe alocuri turistică, păi aș spune că Mexicul e departe de a-și fi epuizat autenticitatea. Când ne gândim la Mexicul turistic, vedem probabil țărmurile caraibiene pline cu stațiuni și turiști americani veniți în vacanța de primăvară în Cancun. Dar el e mult mai mult de atât, chiar mult mai mult decât Puebla, Cholula, decât Ciudad de Mexico ori Acapulco – Mexicul este o țară de o diversitate geografică, biologică și culturală cum cred că puține sunt. Are sălbăticii necălcate, vestigii antice nedescoperite, povești cât să asculți o viață și viață cât cuprinde. De la vulcani cu vârfuri înzăpezite până la selve noroiate cu urme de jaguari, de la sătuce colorate până la metropole cu zgârie-nori, Mexicul surprinde, cred, și dacă l-ai fi văzut de zeci de ori.
– Cât de periculos este Mexicul pentru turistul modern, dar și pentru călătorul care dorește să ajungă pe cont propriu în junglă?
Mexicul și-a câștigat o faimă întrucâtva nemeritată, de țară periculoasă, unde europeanul își imaginează sicarios pe toate drumurile. Sigur că nu este așa. Probabil că riști, la fel ca oriunde altundeva în lume, să ți se fure câte ceva dacă ești neatent, dar asta se poate și în București. Să zicem că în zonele rău famate poți avea nenorocul să ajungi victima vreunui jaf, ori să nimerești în vreun schimb de focuri, dar asemenea episoade sunt departe de a fi ceva comun. E mai curând o imagine clișeică și hollywoodiană despre mexicani. Pe de altă parte, n-aș vrea să fiu iresponsabil și să zugrăvesc un Mexic la fel de sigur ca Elveția de la o graniță la alta. Este o țară cu problemele ei, un teritoriu de tranzit pentru drogurile care urcă din America de Sud spre Statele Unite și deci un rai al cartelurilor care au o mare putere de decizie asupra mexicanului de rând chiar fără s-o știe, cu ramificații până în politica de stat. E un teritoriu uriaș și foarte neomogen. Sunt zone în care m-am simțit complet în siguranță, zone în care nu aș călca și altele în care aș călca cu grijă. Pentru turistul modern, atâta vreme cât își ascultă bunul simț ce n-ar trebui să-i lipsească, Mexicul este o destinație fără mari riscuri. Pentru cei care vor să se avânte pe lângă drumurile bătute de toată lumea, lucrurile stau mai nuanțat. Ar trebui, firește să se documenteze bine înainte și să se aștepte mereu la neprevăzut. Sunt, din păcate și cazuri de aventurieri, drumeți ori cercetători care făceau muncă de teren în zone izolate care au fost răpiți ori uciși. Cel mai adesea se întâmplă să calce vreun teritoriu care nu trebuia călcat și să vadă ceva ce n-ar fi trebuit să vadă. Călătoritul pe cont propriu ar trebui aici să însemne poate nu cu autocarul plin de turiști, dar în niciun caz cu adevărat singur. Ghizii locali sunt cei mai în măsură să te țină departe de pericol.
– Ce ai recomanda unui călător care-și dorește să vadă și locurile emblematice din punct de vedere istoric (cum ar fi Chichén Itzá sau Palenque), dar și să cunoască locuri la fel de importante, dar și mai puțin cunoscute, precum și să fie aproape de viața de acum a mexicanilor?
Le-aș recomanda să meargă în grupuri mici, nu în cârduri intimidante cât un autocar. Să se înarmeze cu răbdare, dar și cu curiozitate. Sa nu aibă o imagine prea romanțată asupra atracțiilor turistice precum Chichen Itza. Mexicanii și-au exploatat la maxim asemenea vestigii și sunt gata să stoarcă din turiști și ultimul cent. Poate că ar fi o idee bună să aleagă niște obiective mai puțin populare, unde să nu se calce în picioare cu mii de alți vizitatori și să nu înțeleagă nimic. Mexicul este plin de vestigii de tot felul, unele mai accesibile, altele bine pitite în inima selvei. Cele din urmă, firește, vor fi mai greu de ajuns, dar și răsplata este pe măsură. Una este să stai la o coadă interminabilă ca să treci de turnicheți pentru a vedea Chichen și cu totul alta să privești piramidele din Calakmul cum ies prin boltă, doar în sunetul maimuțelor urlătoare. Depinde deci ce ești dispus să faci. Cât despre viața de zi cu zi a mexicanilor, nu e deloc greu s-o cunoști, căci sunt foarte primitori din fire. La țară, în funcție de cât de izolat ajungi, poți întrevedea acel Mexic care a fost pe vremuri, Mexicul veacului trecut cu țărani desculți, copii ciufuliți cu pui de coati după ei, cu crezurile lumii de atunci și cu riturile ei ciudate și sincretice.
– Cum ți-ai planificat această călătorie, a fost totul prevăzut de acasă sau ți-ai îngăduit și locuri și lucruri neașteptate?
În primul rând am vrut să acopăr o zonă mult mai vastă decât la prima mea venire în Mexic. Erau încă de atunci multe locuri în care nu izbutisem să ajung și nu-mi dădeau pace. Așa că am trasat destul de precis rutele. Sigur, am lăsat și loc de lucruri neașteptate și chiar dacă n-aș fi lăsat, ele tot ar fi venit. Altfel spus, îmi planific în linii mari direcțile și nu plec în necunoscut. Dar în detaliu n-aș putea ști niciodată încotro și nici nu cred că ar avea vreun farmec. Când am plecat la drum spre Ciapas, m-am îndreptat spre un punct albastru pe Google Maps, dar în mod clar nu bănuiam că în câteva ore aveam să dorm în ploaie pe un templu mayaș pe insulă pustie. Iar atunci când călătorești cu ochii în patru după animale, nu faci decât să inviți neașteptatul, căci natura nu ascultă de vrerile noastre și te surprinde mereu.
– Care este povestea ilustrațiilor de la începutul fiecărui capitol? Au fost realizate la fața locului sau ulterior, la editarea volumului?
Ilustrația de la începutul fiecărui capitol îmi aparține. Ea urmează modele originale americane, întâi din cultura aztecă, apoi din Teotihuacán și continuând cu glife mayașe, pe măsură ce călătoria avansează din Platoul Central Mexican spre peninsula Yucatán. Ele au venit mai târziu, când editam. Am vrut de data asta un alt fel de ilustrație față de cea din Urme pe zăpadă și nisip, ceva mai misterios care să se potrivească Mexicului, cu arta lui vizuală pe alocuri criptică, naivă, cu dantelării. Cu atâtea culturi istorice, el nu duce lipsă de artă tradițională și m-am inspirat din ea. Așa că fiecare capitol e însoțit de câte un simbol, de pildă Jaguarul din bibliotecă…are o glifă mayașă cu un mic cap de jaguar, capitolul cu Santa Muerte are un craniu aztec dintr-un codex, cel cu Popocatepetl are semnul mexican pentru munte și așa mai departe.
– Ai scris volumul pe baza unui jurnal sau a notițelor scrise în Mexic? Sau l-ai scris direct acolo? Care e povestea scrierii acestui volum?
Da, cartea este, la bază un jurnal. Sigur că nu am stat să-mi șlefuiesc textul astfel încât să fie doar „trecut pe curat”. Caietul este un aide-memoire și nu o cușcă, iar cartea poate să ia cu totul altă formă decât notele mele inițiale. Îmi place să mă gândesc la carnetul ăsta ca la un prieten de drum, nu ca la un tiran. Fără ca cititorul să-și dea seama de pildă, jurnalul cuprinde lucruri și locuri din ambele mele călătorii mexicane, amalgamate, dar care se întrepătrund insesizabil într-o singură textură și care până la urmă dau o mai mare coerență textului. După prima călătorie mexicană m-am întors fără notițe. Odată ajuns acasă mi-am dat seama cât de înșelătoare mi-e memoria și am început să le pun pe hârtie până ca amintirile să se deformeze și mai tare. Am stat și am scris într-o zi de vară pe bolovanii albiți de soare de pe prundul Prahovei, dar n-am încropit prea mult. Se duseseră. Nu în sensul că nu-mi mai aminteam factual ce am văzut, ci că se dusese acea prospețime pe care o are o poză veche sau un rând scris acum multă vreme, care-ți dau o gură de aer din alt timp. Apoi le-am rătăcit pe undeva și le-am descoperit la ani depărtare.
Cât despre a doua călătorie, acolo m-am dus bine înarmat deja cu jurnale și camera foto, vrând pe de o parte să descopăr lucruri noi și pe de alta să le recuperez pe cele vechi, să-mi dublez, într-un fel amintirile. Am scris pe unde am apucat, cu ce am apucat și așa am și desenat în el. Întors acasă, l-am lăsat în bibliotecă multă vreme. Am plecat în jungle noi, m-am întors și am tot amânat momentul transcrierii lui până n-am mai rezistat. Nu știu cum funcționează la alți scriitori metabolismul acesta al creației, dar așa cum pățesc și când pictez de pildă, când trebuie să scriu mă acaparează o nevoie imperioasă, o neliniște pe care cu cât o ignor, cu atât nu-mi dă pace și-mi inundă mintea peste zi. Cum nu prea am avut de ales deci, l-am scris dintr-o suflare. Textul brut adică. Apoi vine partea frumoasă, aproape sculpturală, când rotunjești cartea, când îmbini fire de sensuri între ele, când lustruiești fraze și cauți vreun pretext sau două să povestești și despre istoriile altora în istoria ta.
– Bănuiesc că fotografiile de la finalul volumului au fost selectate din sute (sau mii) de cadre trase… A fost complicat de făcut selecția finală? Pe când un album de fotografie? Cu ce aparat au fost realizate?
N-a fost deloc complicat. Departe de a fi o colecție omogenă, e un melanj de cadre bune și cadre mediocre, sau să le numim cu îngăduință „cadre documentare”, de poze făcute cu telefonul și poze muncite, din cameră la un loc. Dar intenția mea a fost nu să am o galerie frumoasă la final de volum, ci să ajut vizual cititorul, pas cu pas. Imaginile ar fi trebuit să apară în corpul textului, dar cum din motive tehnice a trebuit să ne mulțumim cu soluția de final, sper eu să aibă totuși sens așa cum sunt. Cât despre selecție, calibrare, print, mă tem că am fost destul de insistent și pedant cu graficienii editurii, deformație de serviciu din partea mea. În ceea ce privește textul, sunt cel mai cooperant scriitor cu editorul (care, de altfel, a făcut o treabă excelentă).
Au fost ani când visam cu ochii deschiși la un album foto al meu, dar azi abia dacă mai am vreme să mă gândesc la așa ceva. Poate o să-i vină vremea, mi-ar plăcea să leg laolaltă experiențele mele sud-americane. Dar unde să trag linie? Mai am mult de umblat și parcă n-aș vrea să las ceva pe afară. În plus publicul românesc nu este un mare consumator de fotografie. De fapt, el consumă, dar arareori plătește pentru ea și nu avem o piață prea mare pentru așa ceva, lucru care ar însemna mult dat din coate din partea mea pentru a sponsoriza producția, adică fix lucrul care-mi displace cel mai tare și la care mă pricep cel mai puțin dintre toate. Cumva, toată nevoia mea de a arăta ce văd prin fotografie s-a sublimat în scris (care scris sunt conștient că este foarte vizual și descriptiv) simțind pe undeva că el poate (sau sper) să ajungă la mai mulți decât ar face-o un album greoi și scump.
Pozele mele din carte au fost facute ori cu telefonul, ori cu aparatul meu, un Sony Alpha R3. După cum vezi, sunt destul de succint când vine vorba să-mi descriu aparatura. Sunt un fotograf fără mari înclinații tehnice și nu cred că o poză bună cere neapărat o cameră bună.
– În „Povestiri din țara jaguarului roșu”, inconștient sau nu, dărâmi câteva mituri despre animale, precum cel privind broaștele râioase… Avem prea multe mituri în conștiința românească în privința animalelor din jur? Ne e frică de multe ființe din jur fără temei?
Cred că miturile și superstițiile sunt fascinante, dar ar trebui luate ca atare și înțelese ca ceea ce sunt. Poveștile ne sunt cel mai de preț bun încă de la începuturi. Poate că le dărâm pe unele, dar să nu crezi că le vreau distruse. Ele ne spun multe despre noi și despre relația noastră cu lumea înconjurătoare, cu animalele, cu cosmosul, cu pădurile și apele din vremuri mai puțin raționale, dar nu mai puțin reale. Dacă nu credeam în ele (nu ad-literam, ci în forța lor de expresie) nu le-aș fi studiat. Noi, românii, avem o mulțime de mituri, de credințe, de superstiții vizavi de animale, multe dintre ele complet absurde dar nu mai puțin interesante. Le studiez de câțiva ani pentru teza mea de doctorat care se ocupă chiar de zoomitologia românească. Dar ca să revin la întrebarea ta, da, de multe animale ne temem fără temei. Iar de altele, care ar avea toate temeiurile să ne temem, ne apropiem senini. Am devenit niște ciudați după veacuri de civilizație care ne-a îndepărtat pe nesimțite de natură – ne temem de broaște râioase, de pisici negre și de cucuvele, dar întindem biscuiți urșilor sălbatici ieșiți la drum, nu crezi?
– Cât de greu este să-ți finanțezi călătoriile în locuri exotice, mai ales într-o lume în care proiectele culturale și de cercetare sunt subfinanțate?
Pe scurt, mi le finanțez tocmai pentru că sunt subfinanțate. Plec pe cont propriu, iar până acum am făcut-o fără vreun fel de sponzorizare. Nu că ar strica una, sau chiar mai multe, dar așa s-a întâmplat. Nu am plecat ca să fac un proiect, ci toate proiectele mele au crescut organic în urma experiențelor mele. Nu sunt cercetător (decât în litere), deci nu pot accesa fonduri pentru expediții în junglă. Dar mi-ar plăcea, de exemplu, ca expedițiile științifice, să aibă un loc pentru un scriitor, ori pentru un fotograf, care să se distanțeze de munca zilnică a echipei, să facă un pas în spate și să consemneze, cum existau pe vremuri, un cronicar pe corabie, un scrib, ori un ilustrator. Ar fi el superfluu azi? Poate că da, dar poate că nu și poate că un artist printre oamenii de știință ar aduce un nou unghi din care să vezi lucrurile, cine știe.
– Are și Câmpina (orașul nostru natal) vreo însemnătate în pasiunile și în cariera ta de acum?
Sigur că are. Înainte de selvă, a fost făgetul ud și plin de mușchi de pe Pițigaia, înainte de Amazon, a fost Prahova cu bolovănișurile ei albe pline de broaște, de șerpi și de stârci. Înainte de vulcani, a fost Muscelul cu coame moi și turme de oi, iar înainte de tucani, quetzali, colibri și oropendole, au fost țârâituri de mierle și pițigoi pe bulevard, unde bunicul mă învăța cântecele păsărilor. Câmpina mi-a rămas mereu aproape de suflet și m-a modelat după blândețea ei verde de oraș provincial, aerisit și așezat în mijlocul naturii. E o mare diferență dintre un oraș cu spații verzi și unul ca al nostru, care el însuși stă așezat în mijlocul naturii. Să vezi de jur împrejur dealuri împădurite e un privilegiu pe care-l luam de-a gata. În copilărie am profitat din plin de lucrul ăsta și ori de câte ori puteam, scăpam din cartier și treceam de marginea orașului. Cu pădurea atât de aproape, plecam să prind șopârle (deși mă întorceam mai mult cu cozi), să privesc șerpii de pe calea ferată, să caut broaște prin hățișul de grădini improvizate de lângă școala mea. Toate aveau greutatea celor mai mari descoperiri pe atunci și mi-au sedimentat o dragoste și o profundă curiozitate pentru tot ce e viu.
– Mulțumesc!
(Sublinierile ne aparțin. Fotografii realizate de Gabriel Șerban.)
