”Legea copiilor”, de Ian McEwan
Editura Polirom, Colecția Biblioteca Polirom. Actual, Iași, 2015
Traducere din limba engleză și note de Dan Croitoru
Moto: ”În domeniul ei, nu era ceva obișnuit ca oamenii să fie condamnați la închisoare, dar în același timp îi trecea uneori prin minte să-i bage la pușcărie pe toți oamenii ăia care își doreau, cu prețul propriilor copii, o soție mai tânără, un soț mai bogat sau mai puțin plicticos, o viață în altă suburbie, o nouă experiență sexuală, o nouă poveste de dragoste, o nouă viziune asupra lumii, un nou început promițător înainte să fie prea târziu. Urmărirea plăcerii și nimic altceva. Kitsch mortal.”
Această carte mi-a stârnit interesul, pentru că reunește două dintre temele mele preferate atât în privința literaturii sau cinematografului, dar și o teme de discuție cu prietenii: în primul rând, componenta religioasă (cât de mult reprezintă pentru fiecare persoană confesiunea și principiile religioase); în al doilea rând, componenta juridică, pasiune determinată de formarea mea profesională. Iar acest roman al autorului englez le oferă pe ambele în proporții generoase, juriștii și nu numai ei vor iubi cu siguranță amănuntele pe care le oferă Ian McEwan despre o lume juridică prea puțin cunoscută românilor, cea anglo-saxonă.
În această lume, judecătoarea Fiona Maye face legea în procesele de dreptul familiei, fiind recunoscută drept una dintre cele bune profesioniste londoneze. Ajunsă la 59 de ani, se află pusă în fața unei duble dileme, una personală, una profesională. Prima dintre ele este o schimbare în optica familială, soțul său fiind dornic să schimbe ceva în căsnicie. Există situații în care monotonia intervine într-o familie tânără, dar ce ne facem cu căsniciile de câteva zeci de ani, când pasiunea se transformă în prietenie, aceasta devine obișnuință și scânteia nu mai poate fi aprinsă? Ei bine, vom afla treptat că Fiona se consacră prea mult treburilor profesionale și totul a devenit plictiseală, amândoi soții, dar cu precădere ea, fiind absorbiți de dosarele luate acasă. Ideea lui, pe care speră să o accepte și ea, este să aibă o legătură extraconjugală, ”să vadă cum e”. De aici, problemele conjugale de care nu avea nevoie în acest moment al carierei sale:
”Dacă voia să propună o căsătorie deschisă, trebuia s-o facă înainte de nuntă, nu după treizeci și cinci de ani. Gata să riște tot ce construiseră doar ca să retrăiască fiorul pasager al senzualității! Când a încercat să-și imagineze cum ar fi să-și dorească și ea așa ceva – ”ultima ei aventură” ar fi totodată și prima –, n-a putut asocia treaba asta decât cu bulversare, întâlniri pe ascuns, dezamăgiri, telefoane în momente nepotrivite. Chestiunea anevoioasă de a învăța să fii cu altcineva în pat, de a inventa noi tandrețuri, toate simulările alea. Și, în final, necesitatea de a te desprinde, efortul de a fi deschis și sincer. Și senzația că nimic nu mai e chiar la fel când pleci. Nu, prefera o existență imperfectă, ca asta de-acum.” (pag. 14)
Dacă trecem peste problemele personale, ne vom găsi în fața unui adevărat hățiș și enigme juridice, un proces foarte interesant, care dezbate teme primordiale, precum libertatea conștiinței, a religiei, liberul arbitru și capacitatea de discernământ a minorilor. Un pacient diagnosticat cu leucemie trebuie să facă un transplant de sânge pentru a supraviețui. Problema spitalului Edith Cavell din Wandsworth este că acesta, în vârstă de șaptesprezece ani, susținut de părinții săi, refuză acest transplant pentru că el contravine principiilor religioase ale sectei din care face parte, Martorii lui Iehova. Drept pentru care spitatul încearcă, printr-un proces de dreptul familiei, la care singurul judecător este Fiona, să obțină autorizarea legală de-a acționa împotriva dorinței lor. Dacă Adam ar fi avut optsprezece ani, ar fi avut dreptul legal să accepte sau să refuze transplantul de unul singur, fără ca statul și judecătorul să poată interveni. Așa, se poate discuta dacă preceptele religioase sunt impuse de părinți, fie la momentul refuzului, fie de-a lungul anilor prin învățare continuă.
Este un proces tipic britanic (nu aș vedea un asemenea proces la noi, pare înscris, cu exagerările de rigoare, în tiparul Ally McBeal), cu termene foarte scurte, pentru că viața unui om este în pericol de moarte și totul trebuie decis în câteva zile, chiar ore. Nu este ușor, pentru că fiecare parte are propriile argumente, nu există dovezi scrise sau documente, totul se bazează pe cuvinte, pe câteva precedente și pe conștiința oamenilor. Nu i-am simpatizat cu adevărat niciodată pe Martorii lui Iehova, dar după lectura ”Sectanților” lui Vasile Ernu, am început să privesc aceste comunități cu altfel de ochi, deși sunt multe principii ale Martorilor care depășesc puterea mea de simpatie și de înțelegere. Cu toate acestea, pentru mine, sentința acestui proces nu putea fi decât una, pentru că nu există nicio viață omenească mai presus de credință personală; dacă Dumnezeu există, ar trebui să fie de acord cu orice sacrificiu pentru salvarea unui om, chiar dacă aceasta ar însemna încălcarea unui principiu general, religios. Morala spune că Adam trebuie să trăiască.
Din punctul meu de vedere, această dezbatere aduce plusul necesar romanului lui Ian McEwan, pentru că problemele conjugale sunt destul de tipice și de uzitate în literatura de ficțiune. Vom afla, așadar, amănunte despre problemele și dilemele unei comunități religioase pe care o repudiem cei mai mulți, dar și informații inedite, de la fața locului (atât autorul, cât și traducătorul mulțumind la final unor reputați juriști pentru completarea documentației romanului), despre sistemul judiciar englez, despre felul în care judecătorii se distrează în întâlniri oficiale, în conace istorice, sau cum merg aceștia pentru a împărți dreptatea prin țară, într-un fel de procese mobile. Dacă las la o parte finalul un pic melodramatic pentru gustul meu, vă recomand cu plăcere romanul lui Ian McEwan, bun, interesant, cu multe idei ce merită a fi discutate pe larg.
