Dacă ar fi să definesc corola de douăsprezece luni ale lui 2023 doar printr-un singur cuvânt, pot spune cu foarte mare uşurinţă că a fost un timp generos, în care fiecare pas prin lumea cea mare a vrut parcă să se facă sub straja unei blânde lumini. Căci atunci când norul greu al tristelor nelinişti şi dezamăgiri căuta să mă prindă în mreje, o frântură de gând sau de poveste îmi ieşea în cale, pentru a mă călăuzi pe tărâmul senin al jocurilor şi cuvintelor purtătoare de înţelepciune şi speranţă.
Unele s-au scris în vremurile de astăzi, altele s-au spus ceva mai devreme; dar fiecare s-a dezvăluit ca o piesă importantă a unui puzzle. Căci tot în 2023 am redescoperit plăcerea de a consemna diversele titluri pătrunse cu mintea şi privirea, dintr-o inocentă speranţă că doar aşa mă voi număra, într-o zi, printre cititorii cu experienţă. Iar din acea listă mai mult sau mai puţin şcolăresc întocmită, s-a desprins un mănunchi de cinci chei delicat aliniate în mâna alergătorului printre privirile oamenilor, şoaptele străzilor şi zgomotele timpului.
5. „Clara citește Proust”, de Stéphane Carlier, Editura Humanitas Fiction, București, 2023
Încă din cele mai vechi timpuri, preocuparea omenirii pentru cunoaştere a reprezentat un subiect demn de adus în lumină prin prisma unor scrieri cu substrat filosofic sau religios, care s-au transformat, cu timpul, în veritabile călătorii ale spiritului pe tărâmuri pline de magie. Astfel au apărut nenumărate poveşti despre tot atâtea alte poveşti demult spuse, dar care sunt menite să dăinuie în deplină armonie cu cei care le ascultă sau le citesc, pentru ca mai târziu să le poată, la rândul lor, (re)istorisi.
O astfel de invitaţie este şi cea făcută de scriitorul şi jurnalistul Stéphane Carlier, al cărui roman tinde să se dezvăluie drept un adevărat imn închinat tuturor cărţilor care, asemenea oricăror alţi prieteni buni, îţi ies în cale pentru a înfrumuseţa şi chiar a îmblânzi goana haotică a spiritului printre diversele zgomote ale timpurilor.
Fără vreo formulă magică specifică, suntem direct propulsaţi într-un orăşel din Franţa zilelor noastre, unde o întâlnim pe Clara, o tânără coafeză a cărei existenţă pare să fie umbrită de interminabila rutină a vieţii cotidiene, în care doar anumite cântece ascultate la radio îi mai dau puterea de a visa, departe de tărâmul dezlănţuit al tristeţilor şi dezamăgirilor.
Pendularea chinuitoare în acest carusel se lasă, însă, oprită, atunci când, într-o oarecare după-amiază de miercuri, uşa coaforului se deschide, făcându-i loc unui personaj straniu, cu gesturi ample şi nervoase, care, pe lângă faptul că a venit fără să fi făcut programare lasă drept „bacşiş” o carte. Rând pe rând, aceasta va poposi în sertarul de la salon, în geantă, pe masă, iar mai apoi în biblioteca de acasă, unde va aştepta, cu răbdare. Aşa se face că, după exact cinci luni, douăzeci şi nouă de zile, două ore şi patruzeci şi şapte de minute, într-o altă oarecare după-amiază de duminică, Clara deschide cartea, lăsându-se pentru totdeauna prinsă în mrejele cuvintelor care se aliniau în faţa ochilor asemenea unor furnici, în vreme ce diverse propoziţii păreau să îi ceară socoteală ca o mână care îi face semn. Iar dincolo de toate acestea se afla nimeni altul decât Marcel Proust care, din umbra timpului pierdut, pare să o transforme pe Clara într-una dintre numeroasele sale prizoniere, atrase, cu delicaţe, în jocurile misterioase ale trecutului.
4. „Spiritualul în artă”, de Wassily Kandinsky, Editura Art, Bucureşti, 2022
Încă din cele mai vechi timpuri s-a vorbit despre legătura indestructibilă dintre lumea spirituală şi artă, privită la rândul ei ca o întruchipare a lumii materiale. Astfel, în contextul în care viziunile secolului XX au catalogat arta drept singurul fenomen înzestrat cu o înaltă semnificaţie morală, dar şi ca întruchipare a celei mai rafinate manifestări a spiritului, pictorul rus Wassily Kandinsky se impune nu doar ca făuritor al picturii abstracte, ci şi ca promotor al unei paradigme artistice care, în esenţa ei, caută să împletească idei şi concepte provenite deopotrivă din arta plastică, muzică, ştiinţă şi filosofie.
Iar atunci când chiar şi noi, cei de astăzi, ne arătăm adesea puţin încrezători în capacitatea diverselor arte de a ne educa în adevărata cultură a frumosului, vocea lui Kandisky pare să ne vorbească de dincolo de paginile volumului Spiritualul în artă, reamintindu-ne un fapt demult uitat sau rătăcit în goana după diversele himere ale lumii civilizate. Orice operă de artă este copilul vremii sale, adesea şi izvorul felulului nostru de a simţi. Şi tocmai de aceea este nevoie, poate mai mult ca oricând, de eliminarea oricăror potenţiale bariere existente între diversele forme de artă şi ochiul privitorului, la rândul lui perceput ca un participant activ la derularea neobosită a timpurilor.
Înţelegem, astfel, că arta reprezintă un fenomen aflat într-o continuă mişcare, în vreme ce făuritorii ei se impun drept cei care, înzestraţi cu o vedere ascuţită, dar şi cu oarecare virtuţi specifice profeţilor, sunt în stare să privească dincolo de graniţele propriului spaţiu şi, în consecinţă, să aibă un cuvânt foarte important de spus în ceea ce priveşte prezenţa artei în viaţa spirituală a omului. Iar în acest context, nu poate fi trecut cu vederea nici faptul că într-o epocă în care religia, ştiinţa şi morala sunt supuse unor puternice zguduiri, literatura, muzica şi pictura se desprind drept cele mai sensibile domenii ale adevăratei cunoaşteri spirituale. Ele capătă, în consecinţă, statutul de importante ajutoare ieşite în calea celui aflat în căutarea sinelui pierdut pentru a-i reorienta privirea mult blocată în faţa imaginilor sumbre ale prezentului către o lumină aparent nevăzută, dar în acelaşi timp foarte puternică.
3. „Mic tratat de filosofie a păsărilor”, de Philippe J. Dubois şi Élise Rousseau, Editura Paralela 45, Piteşti, 2022
Poate nu de puţine ori, atunci când răsăritul soarelui ne vesteşte că a sosit momentul să păşim într-o nouă zi, mintea extenuată şi acaparată de iureşul cotidian tinde să pornească în căutarea acelor oaze unde liniştea domneşte, îngăduind tuturor incertitudinilor şi prejudecăţilor să îşi găsească răspunsuri pline de înţelepciune. La rândul lui, acest drum presărat cu lumină se dezvăluie ca fiind unul sinuos, fiecare picătură dintr-un elixir dătător de viaţă şi speranţă putând da la rândul ei naştere unei dorinţe nestăvilite de a fugi cât mai departe de lumea cea atât de condamnată la dezlănţuirea haotică, într-un turn de fildeş de unde nu trebuie decât să asistăm, aparent pasivi, la interminabilul spectacol al vieţii. Şi nu mică ne va fi poate, mirarea, atunci când timpul ne va răsplăti cu o serie de răspunsuri foarte importante despre ce înseamnă cu adevărat acea înţelepciune pe care cu toţii o putem dobândi, fără să fie nevoie de o lectură apăsătoare a unor oarecare tratate de filosofie, ci doar de o privire mult mai atentă la toate cele ce se petrec în jurul nostru.
Asistăm astfel la scrierea, iar mai apoi la dezvăluirea unui adevărat Tratat de filosofie a păsărilor care, deşi ne poate părea extrem de Mic şi, în consecinţă, demn de frunzărit în limita foarte puţinului timp disponibil, ne pune înainte douăzeci şi două de poveşti vechi şi pline de înţelepciune, armonios împletite cu firul mai proaspăt al cercetărilor ştiinţifice. Fiecare dintre acestea are un personaj principal – o pasăre care, mai mult sau mai puţin apropiată de casele şi privirile noastre, pare să se preschimbe într-un foarte fin cunoscător al tuturor problemelor întâmpinate de omul contemporan. Şi căutând să mai tempereze goana nebunească a lumii şi a timpului, păsările din jurul nostru ne învaţă să pătrundem în tainele adevăratei bucurii de a trăi, în virtutea binelui, a libertăţii, a dragostei, a călătoriilor şi a frumuseţii.
2. „Căprioara” (Pr. Alexandru Torik, Editura Sophia, Bucureşti, 2019)
În contextul în care fiecare zi tinde să fie marcată de informaţii terifiante şi senzaţionale, din care aflăm că oamenii îşi pierd fulgerător vieţile, iar alţii câştigă lupta cu suferinţa cruntă într-un mod tot atât de inexplicabil, omul de astăzi devine adesea pierdut în mirajul ştirilor. Asistăm, astfel, la o permanentă scindare a conştiinţelor tentate să pună sub semnul tăcerii acele momente în care pragmatismul ştiinţelor concrete s-a dovedit a fi neputincios în confruntarea cu o forţă pe cât de nevăzută, pe atât de prezentă în destinul fiecăruia dintre noi, călători printr-o viaţă menită să ni se dezvăluie ca un important examen. Iar ceea ce am putea cataloga drept o promovare a acestuia cu o notă cât mai apropiată de cea maximă este aproprierea acelor cunoştinţe prin care învăţăm că, deşi suntem simpli călători prin această lume avem datoria de a înţelege că fiecare clipă din viaţă este un dar venit de Sus, şi un îndemn de a răspândi în jurul nostru seninătate şi compasiune.
O astfel de lecţie se regăseşte şi în paginile romanului Căprioara, care, asemenea oricărei alte poveşti pline de înţelepciune despre credinţă, iubire şi sacrificiu, ne reaminteşte permanent faptul că, „ceea ce nu te omoară este făcut să te întărească”. Iar acest fapt nu este cu adevărat posibil decât atunci când omul îşi întoarce ochii minţii şi ai inimii către Dumnezeu, transformând fiecare clipă a vieţii pământeşti într-o dovadă vie a credinţei lucrătoare prin iubire.
1. „Dacă pisicile ar dispărea din lume”, de Genki Kawamura, Editura Humanitas Fiction, Colecţia Raftul Denisei, Bucureşti, 2022
Despre conflictul dintre fiinţa umană şi Diavol s-au scris şi se vor scrie multe, începând cu paginile Bibliei şi continuând cu o serie de ficţiuni care caută să revitalizeze întregul tezaur de mituri şi legende pline de înţelepciune. Între acestea din urmă se află şi romanul Dacă pisicile ar dispărea din lume care, plasând străvechea poveste în contextul culturii japoneze, ne invită la o fascinantă călătorie în căutarea sinelui pierdut. Astfel, dacă nu am reuşit, cel puţin deocamdată, să asistăm şi la alte întâlniri şi dialoguri fictive ale Diavolului cu diverse personaje înscrise deja pe o listă a nemuritorilor, nu trebuie decât să ne propunem un popas printre paginile volumului semnat de Genki Kawamura şi să devenim martorii unor fapte care, deşi total desprinse de pe un oarecare tărâm fantastic, tind în acelaşi timp să se regăsească în viaţa fiecăruia dintre noi.
Şi nu mică ne va fi, poate, mirarea, când vom descoperi că cel ce are acum menirea să ne devină călăuzitor nu este altcineva decât un poştaş care, în anonimatul lui, se face cunoscut tuturor drept cel ce aduce în lume un noian nesfârşit de veşti. Lunga lui epistolă către cititori începe a se scrie într-o oarecare zi de luni, când protagonistul, ajuns la vârsta de 30 de ani, află că îşi va pierde foarte curând viaţa, luptând cu una dintre necruţătoarele boli ale lumii contemporane. Iar în momentul în care întreaga sa lume tindea să se transforme într-un adânc ocean al deznădejdii, Diavolul intră în scenă, lepădând doar îmbrăcămintea dar nu şi năravurile strămoşului Mefisto. Dumnezeu a creat lumea asta în şapte zile, îi spune el Poştaşului. Şi tot la un anumit număr de zile pare a se reduce şi implacabilul pact dintre cele două personaje, miza fiind dispariţia unui lucru considerat preţios în societatea actuală. Aloha şi noul Faust îşi dau mâna, iar pe măsură ce fiecare zi se scurge, preţul greu începe la rându-i să fie plătit.
Marţi au dispărut telefoanele mobile, pentru ca în ziua următoare să vină rândul filmelor să se lase înghiţite de neant. Iar pe măsură ce fiecare asftel de lipsă îşi dezvăluia rostul, conştiinţa poştaşului se lăsa acaparată de un şir nesfârşit de întâmplări menite să preschimbe fiecare umbră a timpului într-un nesfârşit lanţ de amintiri şi lecţii despre ce înseamnă cu adevărat viaţa, cea atât de des considerată biruitoare în lupta cu un oarecare scenariu de film. Aşa cum poate era deja de aşteptat, ziua de sâmbătă, cea de-a şasea zi a săptămânii, în care se spune şi se ştie că Dumnezeu l-a creat pe om, devine în acest caz ziua fatidică, în care însuşi Poştaşul trebuie să părăsească această lume, pentru totdeauna, nu înainte de a-şi revizui, lucid, fiecare pas prin viaţă. Nu ştim dacă el a murit, dându-i astfel căştig de cauză lui Aloha. Dar ceea ce suntem lăsaţi să înţelegem este că fiecare zi din această săptămână de coşmar s-a dezvăluit ca un timp extrem de preţios, ca un şir nesfârşit de taine ce păreau a-şi afla răspunsul într-o magică formulă ascunsă, parcă, printre zgomotele vieţii.
(Surse imagini: https://www.libris.ro, https://carturesti.ro/, https://www.facebook.com/edituraparalela.patruzecisicinci)
1 comment
super gaselnita