Era in ultima mea vacanta mare de licean, intre clasa a 11-a si a 12-a.In sala de sport de la subsolul liceului Sfantul Sava reusisesm sa convingem directiunea liceului sa permita organizarea unei discoteci, folosind faptul ca baiatul directoarei liceului era coleg cu noi de clasa. Cel mai bun prieten al meu era DJ-ul principal si animatorul serilor, se ocupa serios de muzica si impreuna cu el exploram spatiul liber al muzicii rock al carui principal canal de distribuire in Romania erau emisiunile ‘Metronom’ ale lui Cornel Chiriac la Radio Europa Libera. Pe cai necai facea rost de discurile cu muzica auzita la Europa Libera, o copia pe benzi de magnetofon si o prezenta in discoteca liceului. Curaj? Inconstienta? In primul rand dragoste de muzica si de libertate.
Data era 7 iulie 1971 – o miercuri. Ne adunasem ca de obicei ceva mai devreme, noi organizatorii, dar sala de sport era incuiata. Nu intelegeam dece, cand unul dintre noi veni cu vestea – ‘Tovarasul a tinut ieri o cuvantare, ceva cu educatia politica’. ‘Tovarasul’ era desigur Ceausescu, si noi, ignoranti in ale propagandei nu citisem ziarele, oricum nu cuvantarile ne interesau pe noi. Aceea era insa o cuvantare care avea sa ne influenteze intreaga viata, sau cel putin multi dintre anii care au urmat. In cele din urma a aparut profesorul de sport, se consultase cred cu directoarea si primise aprobarea sa deschida sala de sport si sa ne lase sa desfasuram seara de discoteca. Incepusem sa intelegem si noi ca este vorba despre ultima. Pentru un timp cel putin. Pentru vreo 19 ani.
Inspirate de o vizita facuta de Ceausescu in China comunista si Coreea de Nord cu cateva saptamani inainte, tezele din iulie nu au fost insa o generatie spontanee ci s-au ivit ca o reactie a conceptiilor staliniste si a birocratiei ideologice care dominasera viata romaneasca in anii 50 si inceputul anilor 60 pentru a fi puse in umbra de o scurta perioada de relativ ‘dezghet’ ideologic, de normalizare controlata a vietii publice si culturale si de recuperare a valorilor reale in continuitate cu cele ale culturii romanesti dinainte de dictaturile fascista si comunista. Nu era vorba despre o intoarcere la democratie, controlul partidului comunist unic era complet si nici macar nu a existat in Romania o ‘primavara’ ca cea cehoslovaca din 1968, dar totusi cenzura se mai relaxase, filme de divertisment se aduceau din toata lumea, se traduceau carti, si chiar si muzica straina isi mai facea loc – cu greu si cu multe limite si interziceri – la radio si in topurile unor reviste cum era ‘Saptamana’. Peste noapte majoritatea acestora au fost pur si simplu anulate. In zilele care au urmat programele de televiziune au fost restructurate, cinematografele au scos majoritatea filmelor straine cu continut ‘necorespunzator’, componenta redactiilor revistelor literare a fost schimbata si continutul acestora aliniat din nou cu productele realismului socialist, muzica pop si rock a disparut aproape cu totul de la radio si din presa.
Putini au fost intelectualii care au incercat sa reziste acestor tendinte si ei au fost redusi imediat la tacere si trecuti la index, cartile lor nu au mai fost publicate, piesele si filmele lor nu au mai fost reprezentate sau pur si simplu nu au mai fost facute. In anii care au urmat au luat calea exilului scriitori si regizori de film si de teatru de prima mana, iar cei care au ramas in Romania s-au luptat cu cenzura si au fost obligati la compromisuri uriase pentru ca cartile, filmele sau pieselor lor de teatru sa ajunga, chiar si in forma ciuntita la public. Locul artei si culturii autentice a fost luat de manifestari grandioase, nationalist-patriotarde cum erau festivalurile ‘Cantarea Romaniei’ croite dupa modelele de la Phenian si de un faraonic cult al personalitatii intretinut de politrucii regimului impreuna cu cativa poeti si artisti plastici colaborationisti. In anii 80, in penuria economica creata de constructiile megalomanice din Capitala si de ambitia absurda a lui Ceausescu de a sterge datoria externa a Romaniei programele de televiziune s-au redus la doua ore de emisie pe zi pe un singur canal si ziarele la patru pagini umplute aproape exclusiv de propaganda.
Tezele din iulie au esuat, dar au trecut mai mult de 18 ani durerosi pentru cei ramasi in Romania pana la prabusirea sistemului comunist si intoarcerea la normalitate. Consider ca au esuat pentru ca evenimentele din decembrie 1989, oricum le-am caracteriza au dus in cateva zile la o completa liberalizare a presei, si la restabilirea instantanee a contactului direct intre scriitorii, artistii, oamenii de cultura romani si publicul lor. Paranteza neagra deschisa in iulie 1971 s-a inchis. Ea insa a lasat cicatrici si in modul de gandire, si in educatia estetica si culturala al multor generatii, si in suferintele creatorilor si consumatorilor de cultura si in miile de creatii care ar fi putut fi si nu au vazut lumina tiparului, a scenei, a ecranului, a sevaletului. Pentru multi dintre cei care eram atunci in plina formare intelectuala, abia iesiti din adolescenta, iulie 1971 a insemnat o trezire la realitatea a ceea ce este cu adevarat comunismul, stergerea definitiva a oricarei iluzii in ceea ce priveste aceasta ideologie si acest sistem politic – o lectie dura de maturizare, pentru care insa putem astazi retrospectiv sa-i multumim partidului.
