Am avut întotdeauna o slăbiciune pentru tot ceea ce ține de muzica bună, fie că vorbim de muzică clasică, contemporană, jazz, rock sau alte genuri. Combinați această plăcere a mea cu pasiunea pentru teatru și scenă și veți ajunge la concluzia că iubesc musicalurile. Nici nu ar avea cum să fie altfel, căci acest tip de spectacol conține în esență un conglomerat al artelor performative și vizuale – canto, dans, mișcare scenică, joc actoricesc, scenografii impresionante, scenotehnică, machiaje extraordinare, costume care-ți taie respirația și artiști foarte complecși. Așadar, cred că, de fapt, oricine se lasă atras de strălucirea și glamour-ul musicalului clasic.
Ei bine, astăzi facem câțiva pași înainte și ne apropiem mult de anul de grație 2021, căci am ales să arunc o privire nu asupra unor titluri de filme muzicale deja intrate în istorie, ci vreau să analizez puțin câteva pelicule realizate după 2010 care spun povești mai mult sau mai puțin cunoscute în ritmuri nebune, în pași de dans și sonorități cât se poate de melodioase și plăcute.
1. La La Land (SUA, 2016)
Regie: Damien Chazelle, cu: Ryan Gosling, Emma Stone, Rosemarie DeWitt, John Legend, J.K. Simmons
Iată un film despre care s-a vorbit uimitor de mult, care a fost nominalizat la multe categorii de premii, care a câștigat Oscar, care a creat o disensiune în lumea iubitorilor de film și de musical. De ce? Pentru simplul fapt că nu este exemplul cel mai grăitor al acestui tip de pelicule din ultimul timp. Sigur că muzica gândită și compusă de Justin Hurwitz are doza ei de farmec, că doar este inspirată de jazz-ul anilor `50-`60. Sigur că cinematografia din Lala Land te cam lasă fără vorbe, ducându-te înapoi în timp, pe vremea unor mari realizări precum An American in Paris (cred că asta a fost cea mai puternică sursă de inspirație pentru echipa de creatori, căci am putut să observ similitudini în ceea ce privește unghiurile de filmare, luminile și culorile) sau Singin’ in the Rain.
Cu toate acestea, au existat detractori care au afirmat că trebuia un scenariu mai bun, mai legat, că ar fi fost nevoie de actori care să cânte mai bine decât o fac Gosling și Stone. Din păcate pentru acești așa-ziși critici, am o veste – Emma Stone și Ryan Gosling chiar cântă bine, ba mai mult sunt talentați și la mișcare, dans, iar el cântă de minune la pian. Și nu fiți uimiți! Să ne amintim doar de Natalie Portman care s-a pregătit timp de un an pentru rolul din Black Swan, luând lecții de balet pe poante zilnic? Ei bine, nici Ryan Gosling nu s-a lăsat mai prejos și s-a reapucat de studiul pianului special pentru acest rol. Și trebuie să subliniez că m-a bucurat să aflu acest lucru, pentru că mi-a confirmat că este un actor complet și serios, care dă atenție tuturor detaliilor. Iar Emma Stone a fost aleasă pentru Lala Land de regizor datorită rolului Sally Bowles din Cabaret, spectacol în care a fost atât de celebrată pe Broadway. Așadar, Damien Chazelle, cel care a făcut ca visul lui de a regiza un musical fermecător inspirat din glorioșii ani din trecut ai genului, poate fi mulțumit că a dat naștere atâtor controverse, dar și unul film care poate că nu este o capodoperă fulminantă, dar care cu siguranță rămâne în memoria afectivă.
Personal, am regăsit în Lala Land cam toate ingredientele la care mă aștept din partea unui musical de calitate – un soundtrack bine compus, alcătuit și redat, momente explozive de ansamblu pe partea de dans și canto, personaje cât de cât credibile și tridimensionale și actori care dau dovadă de talente multiple. Nu în ultimul rând, cred că ceea ce m-a frapat și mi-a adus un sentiment de mulțumire în plus a fost ideea reconcilierii dintre clasic și modern, prin prezența puternică și necesară a lui John Legend, cu vocea sa inconfundabilă, aducând un mix dintre New Orleans Jazz și funk-ul zilelor noastre.
Disponibil pe Netflix.
2. The Prom (SUA, 2020)
Regie: Ryan Murphy, cu: Meryl Streep, James Corden, Nicole Kidman, Andrew Rannells, Keegan-Michael Key, Kerry Washington, Ariana DeBose, Jo Ellen Pellman, Tracey Ullman
Dacă vorbim de musicaluri compuse și apărute pe micul ori marele ecran după 2010, nu am cum să ocolesc hit-ul de pe Broadway devenit și hit Netflix, The Prom (Balul), regizat de briliantul Ryan Murphy, unul dintre cei mai faini și țăcăniți regizori (și datorită acestui lucru, unul din preferații mei all-time). Este una dintre acele super-producții strălucitoare tipice Broadway-ului și West End-ului, care conține kilograme de glamour, o poveste banală și totuși nu prea, cu o muzică pe care o reții, cu numere muzicale ce au devenit deja șlagăre peste ocean și care, în cele din urmă, te lasă cu acel sentiment de voie bună – feel good musical, cum l-ar numi chiar americanii.
Filmul din 2020 beneficiază de o distribuție la fel de glam ca și musicalul în sine. Astfel, Meryl Streep revine într-o producție muzicală și ne lasă muți cu vocea ei uriașă, puternică și foarte tehnică, în timp ce James Corden ne farmecă prin umorul său inconfundabil și prin energia debordantă care transpare din fiecare cadru. Alături de ei, m-am bucurat să o redescopăr și pe Nicole Kidman la atâția ani după succesul din Moulin Rouge, iar Keegan-Michael Key și Andrew Rannells susțin aceste nume atât de sonore prin talentul și vocile lor de valoare. De subliniat, de asemenea, sunt și prestațiile vocale și actoricești ale celor două personaje feminine în jurul cărora se învârte întreaga acțiune: Jo Ellen Pellman (o stea în ascensiune a musicalului și filmului american, cu o voce puternică, dar nu ieșită din comun) și Ariana DeBose (deja un star afirmat care impresionează atât printr-un ambitus vocal larg, cât și prin naturalețea jocului).
Cu alte cuvinte, în ciuda faptului că poate subiectul din The Prom vă poate părea fie superficial, fie chiar incomod, nu vă dați în lături de la a vedea această super producție Netflix, căci cel puțin muzica, coregrafia și stilul cinematografic vă vor da o stare de bine, în urma căreia veți simți că orice este posibil, dacă ai puțină dorință și ambiție.
Disponibil pe Netflix.
3. Into the Woods, SUA 2014
Regie: Rob Marshall, cu: Meryl Streep, Emily Blunt, James Corden, Anna Kendrick, Chris Pine, Johnny Depp, Christine Baranski, Tracy Ullman, Simon Russell Beale
Iată că ne aflăm în fața unei adevărate capodopere din punct de vedere muzical și scenaristic. Preluat de pe Broadway, unde a făcut ravagii timp de stagiuni întregi, musicalul Into the Woods este modelul perfect al îmbinării dintre tradițional și modern în domeniul basmelor. O poveste în ritmurile inconfundabile ale maestrului Stephen Sodheim, această mega-producție a studiourilor Disney aduce laolaltă personaje diverse: Cenușăreasa, Rapunzel, Jack (din Jack și vrejul de fasole), o vrăjitoare, Scufița Roșie și lupul. Însă firul acțiunii nu este nicidecum unul banal și obișnuit, căci happy end-ul este răsturnat, iar finalul este unul cât se poate de neașteptat. La toate acestea se adaugă muzica incredibil de fascinantă și originală (pe alocuri cu tendințe de operetă și chiar operă) compusă de Sondheim.
Și nu poți fi decât vrăjit de un asemenea film, atunci când Rob Marshall, un maestru într-ale peliculelor muzicale (vezi Nine) a readus la un loc o distribuție strălucitoare: Meryl Streep (cu o voce de zile mari și creând un rol complex, de caracter, cel al Vrăjitoarei, care trebuie să treacă printr-o transformare cel puțin fizică incredibil de pregnantă și șocantă, pe care actrița o stăpânește cu mare ușurință), Emily Blunt (care aici este Soția Brutarului și care își demonstrează certele abilități vocale și actoricești), James Corden (un Brutar cât se poate de simpatic, plin de viață și de dorința de a avea un copil alături de nevasta lui, în timp ce fredonează corect melodiile ce i-au fost încredințate), Johnny Depp (o apariție scurtă, dar fermecătoare și convingătoare în rolul ferocelui și șarmantului Lup proverbial), Anna Kendrick (o apariție delicată, desprinsă dintr-un vis, cu o voce angelică și cu o prezență pe ecran deloc superficială) și Chris Pine (un adevărat Prince Charming, frumos, fermecător și cu o voce foarte masculină de invidiat).
Iată, așadar, un nou exemplu de musical Disney potrivit pentru toate vârstele și pe care iubitorii de muzică bună și aventuri fantastice nu au voie să-l ocolească.
4. Mary Poppins Returns, SUA 2018
Regie: Rob Marshall, cu: Emily Blunt, Lin-Manuel Miranda, Ben Whishaw, Emily Mortimer, Julie Walters, Colin Firth, Meryl Streep, Dick van Dyke, Angela Lanasbury
Cred că ați observat deja recurența unor nume grele în domeniul filmelor muzicale: Meryl Streep, Emily Blunt, Lin-Manuel Miranda. Asta pentru că ei sunt câțiva dintre cei mai reprezentativi actori care pot fi distribuiți cu ușurință în acest gen de producții. Iar Mary Poppins Returns nu face excepție. Din nou, Rob Marshall semnează regia acestui sequel strălucit al studiourilor Disney. Nu știu câți dintre cei care au văzut originalul Mary Poppins din 1964 vor aprecia cu adevărat pelicula din 2018. Și în mod sigur, P.L. Travers, autoarea cărților care o au ca protagonistă pe simpatica și severa guvernantă magică, nu cred că ar fi încântată de încă o adaptare a romanelor ei pentru copii (așa cum nu a fost bucuroasă de la început de propunerea lui Walt Disney).
Cu toate că eu însumi am copilărit cu varianta din 1964, pot spune că filmul din 2018 nu m-a dezamăgit absolut deloc. Și, gândindu-mă că însăși Julie Andrews a fost încântată de alegerea actriței Emily Blunt în rolul titular, dar și la faptul că Dick van Dyke (coșarul din producția originală) a acceptat să aibă o apariție plină de haz, voioșie și energie, nu pot să cred decât că am făcut o alegere bună. Sentimentul pe care l-am avut pe întreg parcursul filmului, de la primul cadru și până la ultima imagine a fost unul de teribilă și frumoasă emoție, cu senzația de întoarcere în copilărie. De fapt, acesta este efectul pe care Mary Poppins Returns îl are asupra oricui îl privește cu inima deschisă, renunțând la comparația cu trecutul și primind muzica și mesajul cu bucurie.
Cât despre interpreți, nu există decât cuvinte de laudă. Emily Blunt este o convingătoare Mary Poppins, cu o voce încântătoare și o prezență elegantă și foarte britanică, în timp ce Lin-Manuel Miranda aduce pe ecran acea doză de nebunie bine temperată și o voce scânteietoare care a fost deja apreciată de cei mai mari critici. Cu toate că Meryl Streep are o apariție secundară, nu ai cum să nu o reții prin modul ei unic de a-și construi personajul (mătușa Topsy Turvy, o parafrază a unchiului Albert interpretat de Ed Wynn în filmul din 1964). Nu în ultimul rând, nu are cum să nu te bucure revederea unor staruri de altădată, precum Dick van Dyke (care impresionează prin vitalitate la peste 90 de ani) și Angela Lansbury (una din marile doamne ale scenei de teatru și musical, dar și ale filmului american). Așadar, închei acest top foarte personal în această notă foarte optimistă și plină de poezie pe care mi-o induce Mary Poppins Returns, unul din titlurile de seamă ale musicalurilor de după 2010, alături de titlurile menționate mai sus.
(Surse foto: www.goldenglobes.com, www.amazon.com, https://moviesanywhere.com/, https://ro.pinterest.com/)
