Vă prezentăm un fragment în avanpremieră din volumul „Printre zeii goi. India, între extaz și miracol”, de Radu Polizu. Volumul a fost publicat de curând la Editura Polirom, în colecția Hexagon. Cartea de călătorie.
Despre carte:
„Radu Polizu, un călător pasionat cu un ochi antrenat în descoperirea lumii, are abilitatea să creioneze peisaje, să creeze atmosfera locului și să înfățișeze portretele oamenilor pe care îi întâlnește, oferind o perspectivă corectă și originală asupra unui spațiu fără timp, un loc unic în spiritualitate, arhitectură și cultură. Printre zeii goi este o evocare vie a Indiei, descriindu-i complexitatea prin prisma curiozității neobosite a autorului.” (Carmen Firan)
„Am vrut să scriu despre India pe care o iubesc, menționând mai puțin bijuteriile sale arhitecturale sau destinațiile turistice promovate în pliante și concentrându‑mă pe perspectiva călătorului care nu‑și poate reține uimirea în timp ce descoperă această țară minunată.” (Radu Polizu)
Fragment în avanpremieră:
Hoinărind, am ajuns la o tabără plină de naga baba. Stăteau în corturile lor, complet dezbrăcaţi, protejându‑se de soarele torid. Cunoscuţi şi sub numele de baba goi, sunt sfinţi care au renunţat la viaţa socială şi locuiesc în peşterile din Himalaya, de unde pleacă doar o dată la câţiva ani şi numai pentru a participa la ritualurile de la Kumbh Melā. Termenul naga provine de la cuvântul sanscrit pentru munte, habitatul lor în cea mai mare parte a vieţii. Naga baba îl venerează pe Shiva în întruchiparea Pashupatinath, care reprezintă una dintre cele şase tradiţii din shaivism. Practică penitenţe extrem de dure şi trăiesc goi în peşterile de la mare altitudine, în iernile lungi folosindu‑se doar de pregătirea lor de yoghini ca să poată rezista condiţiilor vitrege. Preceptele tradiţiei lor le cer să ducă o viaţă lipsită de pofte trupeşti, lăcomie, ego sau orice altă dorinţă şi, din această cauză, ultima şi cea mai înaltă etapă a antrenamentului pe care îl efectuează este să‑şi slăbească penisul lovindu‑l cu mantre vedice pentru a‑l face inactiv. Ca să devină naga baba, ei încep prin a‑şi face ritualurile funerare în timpul vieţii, declarându‑se morţi pentru familie şi societate. Urmează un antrenament foarte dur, ce durează cel puţin zece ani, dar de cele mai multe ori se întinde şi până la 30 de ani.
Există şi femei care fac parte din această tradiţie. Ele se numesc naga sādhvī şi sunt obligate să se înfăşoare tot timpul într‑o pânză galbenă. Majoritatea credincioşilor hinduşi consideră că naga baba sunt supraoameni, chiar zei sau reprezentanţi ai zeilor coborâţi pe pământ pentru a ajuta omenirea în truda ei zilnică.
Trupurile lor sunt acoperite de cenuşă. Mulţi dintre ei nu‑şi tund niciodată părul, care este împletit şi legat într‑un coc în vârful capului. Unii poartă mărgele rudrāksa, al căror rol este strict ceremonial, dar îi ajută să se conecteze spiritual cu zeii. Toţi sunt însă împodobiţi cu fulmala, un şirag de gălbenele care, de cele mai multe ori, este singurul lucru ce le acoperă corpul gol. În condiţiile austere din munţi, naga baba trăiesc din ofrandele aduse de credincioşii care îi venerează ca pe nişte zei.
Tradiţia acestei colectivităţi de zei goi se pierde în istoria Indiei. Chiar şi soldaţii lui Alexandru Macedon le‑au raportat prezenţa. Penitenţele lor i‑au impresionat puternic pe Buddha şi pe Mahavira, fondatorul religiei jainiste. Ādi Śaṅkara a fost un erudit vedic indian ce a trăit în secolul al VIII‑lea şi este creditat ca autor al scrierilor Advaita Vedānta. Această tradiţie a nondualităţii spune că lumea aşa cum o vedem noi este o iluzie şi că nu există de fapt nicio diferenţă între Brahman, divinitatea universală, şi ātman, sine. Dar, pe lângă erudit, Ādi Śaṅkarācārya era şi războinic şi a căutat să îi înroleze pe naga baba, cunoscuţi pentru antrenamentul lor intens şi extrem, în akhara. Aceste organizaţii religioase au ajuns să lupte cu succes împotriva armatelor invadatoare musulmane în îndelungata istorie a Indiei. Această capacitate războinică seculară a fost transmisă din generaţie în generaţie, iar unii naga baba poartă şi în zilele noastre tridente ca armă, dar şi ca simbol al lui Shiva.
Am intrat în vorbă cu nişte naga baba şi mi‑au cerut imediat o donaţie. În timp ce eram cufundat în conversaţie cu unul dintre ei, la un moment dat am auzit ţipete din tabără. O mulţime de naga baba au ieşit din corturi, de peste tot, stârnind agitaţie şi zgomot în întreaga tabără, şi au început să alerge deodată, goi, spre templele din Haridwar. Extaziaţi, credincioşii au început să‑i urmeze, prosternându‑se pentru a săruta locul unde picioarele sfinte ale zeilor goi atinseseră pământul. M‑am alăturat cursei, împodobit cu câteva aparate de filmat, trepied şi un rucsac, arătând ca un brad de Crăciun alergător, şi, cu mare efort, după un timp am reuşit să‑i ajung din urmă. Alergau euforic, îmbrâncindu‑se unii pe alţii şi pe toţi ceilalţi credincioşi care li se alăturau de pe margine, fără să ţină cont de niciun fel de reguli sau norme sociale, de care se lepădaseră cu multă vreme în urmă, când deveniseră sfinţi. Mulţimea de pelerini care venea din spate era aproape la fel de extaziată ca ei, atinsă într‑un fel de goliciunea lor divină.
Am alergat alături de ei, fiind din când în când înconjurat de aceşti zei goi şi încercând cu greu să le filmez procesiunea. De cele mai multe ori se ţineau strâns unul de altul, împingându‑mă şi dându‑mă la o parte. În mijlocul împletiturii de trupuri se afla un naga baba solid, pe umerii căruia stătea un alt baba tânăr şi efeminat, spre încântarea euforică a confraţilor din jur.
În fruntea şuvoiului uman era un baba mai tânăr şi complet gol, care alerga cu spatele, râzând şi filmând întreaga procesiune cu o cameră video micuţă. Era singurul obiect fabricat din întreaga paradă, dacă nu puneai la socoteală ghirlandele de gălbenele înfăşurate în jurul gâturilor. Scena era uluitoare, contrastul dintre ascetismul total şi tehnologia modernă putând fi imaginat cu greu.
***
Despre autor:
Radu Polizu (născut la Bucureşti) a părăsit România cu doi ani înainte de 1989, mutându-se în SUA, unde a urmat o carieră în televiziune, dezvoltând compania FlyingMonk, specializată în inginerie de media şi producţie de documentare culturale. Călătorind independent, a filmat în mai mult de 80 de ţări, concentrându-se pe tradiţiile şi cultura locurilor vizitate. Când nu călătoreşte, oferă consultanţă pentru dezvoltarea de studiouri de televiziune şi companii de media în New York, scrie şi editează filme documentare şi publică pe blog eseuri de călătorie (flyingmonk.com). În 2016 i-a apărut la Scrisul Românesc prima carte în limba română, Cartea poveştilor uitate, relatând întâmplări din peregrinările sale în jurul lumii pentru filmări. Between Ceausescu and Fidel a apărut la New Meridian Arts în 2018 şi apoi în limba română în 2020, la Eikon. Tot la New Meridian Arts i-a apărut în 2022 versiunea în limba engleză a acestei cărţi, Among Naked Gods. În prezent locuieşte la New York.
