Vă prezentăm un fragment în avanpremieră din romanul Brățară pe glezna ta, de Radu Paraschivescu, recent apărut la Editura Humanitas. Acesta se va lansa la Gaudeamus, sâmbătă, 7 decembrie 2024, de la ora 16.00 – participă: Radu Paraschivescu, Marina Constantinescu, Cătălin Striblea.
Despre carte:
O poveste cu eminențe și iminențe, cu oameni care străbat Sahare personale, cu regăsiri și despărțiri, cu simfonia patetică a iubirii și cu valsul trist al sfârșitului.
Filip e om de televiziune, Sonia e scriitoare. Cei doi îşi trăiesc o vreme iubirea prin scrisori. Fiecare scrisoare a lui către ea e deschisă de un vers dintr-o piesă pop, rock sau de muzică uşoară. Fiecare răspuns al ei e prefaţat de un citat dintr-o carte. El străbate Europa şi revede locuri dragi, ea rămâne acasă şi lucrează la un nou roman. Geografia tandreţei prinde toate formele de relief într-un dans epistolar pe care nimic nu pare să-l poată întrerupe. Asta până când neprevăzutul dă buzna şi schimbă decorul. Ce începuse ca o sărbătoare a culorilor, a gândurilor şi a trăirilor continuă ca străbatere a unei Sahare personale. O Sahară în care e ger şi întuneric în toiul zilei. Un deşert prin care pasul devine şovăielnic, iar amintirile ard. Un pustiu fără orizont, fără lacrimi şi fără sfârşit. La capăt de drum se trage cortina. Poate peste un pat dintr-o rezervă de spital. Poate peste o viaţă în care nu poţi grăbi durerea. Sau poate peste nişte speranţe năruite de o furtună a sorţii.
Fragment în avanpremieră:
Partea întâi
O lume cu sens
„As I open my eyes to one more day
The wind burns my face as it whispers your name.“
Fetiţa mea scumpă,
Din capul locului, te iubesc. Nu de alta, dar trece ziua şi mă trezesc că nu ţi‑am spus‑o.
„Viaţa e de multe ori un dans al prepoziţiilor. Există oameni care se feresc de ceva, după cum alţii se îndreaptă spre ceva.“ Ţii minte? Sigur că ţii. Ce scriitoare e aia care uită replicile propriilor personaje? (Deşi, dacă stau să mă gândesc, am întâlnit şi aşa ceva. Îmi vin în minte două nume, dar n‑are rost să ţi le scriu aici.) Iar dacă tu probabil că‑ţi aminteşti ce spusese… Raluca – parcă aşa o chema – în capitolul al doilea din roman, eu cu siguranţă mi‑am tatuat pe creier şi în inimă dedicaţia pe care mi‑ai scris‑o atunci: „Pentru Filip, pentru felul lui de‑a descoase lumea şi pentru blândeţea revărsată asupră‑mi. Un Atlantic de iubire, un Pacific de admiraţie. Sonia“. Sunt cuvinte pe care le recit şi trezit din somn. Şi, chiar dacă au trecut atâţia ani de când ai publicat Baladă pentru an bisect, crede‑mă că mă duc şi acum la raft din când în când, scot cartea dintre celelalte şi‑ţi citesc dedicaţia. Pe urmă mângâi cuvintele de pe pagina de titlu, le sărut şi duc cartea la piept. E un ritual caraghios, de acord, mai cu seamă când îl vezi la unul ca mine, care mâine‑poimâine îşi dă rendez‑vous cu bătrâneţea. Dar nu pot altfel. Nu pot şi pace. Mai ales că ştiu că nu‑ţi place să faci declaraţii – şi de fapt nici să le primeşti –, ceea ce dă cuvintelor ăstora o strălucire cu atât mai mare pentru mine.
Cadrilul vârstelor noastre e şi el întru câtva hazliu. Tu ai treizeci şi şapte de ani, iar eu îţi spun uneori Queen Mum. Eu am împlinit deja cincizeci, iar tu mă alinţi ba giovanotto, ba young man, ba jeune homme, în funcţie de locul unde ne expediază viaţa. Odată, când rămăseseşi în pană de formule întineritoare, mi‑ai spus că semăn cu rockerul jucat de Bill Nighy în nu ştiu ce film care se tot dă la televizor în preajma Crăciunului. Love Actually, parcă. Hm, l‑am căutat şi eu pe cetăţean. Semăn şi nu prea. Par totuşi ceva mai robust decât el. Şi un strop mai înalt. Şi ceva mai puţin uscat, ca să nu spun că a fost o vreme când eram de‑a dreptul dolofan.
Aş fi preferat să‑mi spui că semăn cu Colin Firth. Sau măcar cu Hugh Grant. Mă rog, nu semăn cu nici unul, mais quand même.
Altădată, dacă mai ţii minte, mi‑ai scornit o poreclă derivată dintr‑un titlu de poveste: Tăuraşul Codrilor. Plecaserăm cu maşina din Bucureşti spre Izvorani, ca să vedem dacă nu cumva construise cineva ilegal vreo casă pe terenul pe care‑l cumpărasem cândva, înainte să te cunosc şi nutrind vagi gânduri de îmburghezire, la vreo patru sute de metri de Complexul Olimpic. Opriserăm maşina la marginea drumului, pătrunseserăm într‑o pădurice şi striviserăm o mulţime de frunze uscate sub picioare. Pe urmă am găsit peticul ăla îmbietor de iarbă, iar bărbătuşul din mine a avut un zvâcnet pofticios, cu gândul la o coridă a tăvălelii. Pe tine te‑a apucat râsul – nu mai ştiu de ce, cred că din cauza mutrei mele lacom‑caraghioase – şi… n‑am mai făcut nimic. Dar porecla a rămas. Şi chiar ai mai folosit‑o de câteva ori, când ţi se părea că mă înfierbânt prea tare.
Îmi amintesc ca ieri ziua de toamnă blândă în care ai venit la înregistrare. „Dă‑mi adresa visului, te rog.“ A fost pentru prima dată că ţi‑am auzit vocea pe viu. O ascultai pe fata de la machiaj, o tânără absolventă de particulară obsedată de vise şi de semnificaţia lor. Cum avea o clipă liberă, cum o tulea pe câte‑un site de unde afla una şi alta despre ce ni se întâmplă în minte pe timpul nopţii. Şi să te ţii poveşti. Ba despre visele prevestitoare, ba despre cele care implică o vinovăţie recunoscută, ba despre ce semnifică visarea cuiva cu care ai întrerupt relaţiile, ba despre mai ştiu eu ce. Bineînţeles, o repezeam cu toţii. „Hai, dragă, iar începi?“ îi spunea Titi, operatorul cu care lucram cel mai bine. „Măcar aşteaptă până terminăm ediţia.“ „Dacă te mai aud cu prostiile astea, zău că stricăm căruţa“, o ameninţa producătoarea. În ce mă priveşte, nu‑mi venea să‑i tai macaroana, dar nici nu eram în stare s‑o ascult mai mult de un minut fără să mă apuce scărpinatul de nervi. Aşa că mă prefăceam atent la fiecare abordare („Să‑ţi spun una trăsnet, Pippo, să vezi ce se‑ntâmplă dacă‑ţi visezi fostul iubit.“) şi, la momentul potrivit, îi scăpam din gheare pretextând ceva care trebuia rezolvat pe loc, fără o clipă de amânare.
„Pippo“ de la Filip, via Filippo, fireşte.
„Dă‑mi adresa visului, te rog.“ Te‑am auzit înainte să te văd, pe când veneam să te invit în platou. Bineînţeles, îţi ştiam vocea din interviurile (destul de puţine, chiar foarte puţine) de la alte posturi TV sau de radio. Un timbru plăcut, cu o notă jucăuşă, care sugera o înţelegere complice cu interlocutorul. O voce radiofonică, dar fără nimic căutat. Vocea unei femei disponibile parcă pentru întreaga omenire – aşa mi‑ai părut la primele cuvinte. Simplul fapt că intraseşi în jocul machieuzei o dovedea.
— Mina, văd că n‑ai de gând să ierţi pe nimeni, am certat‑o în glumă pe fata de la machiaj.
— Să ştii că pe doamna chiar o interesează, nu ca pe voi, mi‑a răspuns tânăra, cu o bosumflare jucată. În sfârşit, găsesc şi eu pe cineva care nu mă trimite la plimbare.
Tu, „doamna“, ai surâs şi te‑ai uitat la ceas. Pesemne că aveai şi alte lucruri de făcut după înregistrare. Te‑am poftit în platou şi m‑am asigurat că avem apă rece pe măsuţa de sticlă dintre cele două scaune. Titi ţi‑a fixat lavaliera, aşa cum făcuse de atâtea zeci de ori cu atâtea zeci de invitaţi, iar eu am observat cum i se dilată nările în preajma ta, la fel cum se întâmpla de fiecare dată când invitatul era o femeie. Nu era nimic indecent sau lacom în comportamentul lui. Titi al meu făcuse o mică fixaţie pentru colonelul Frank Slade din Parfum de femeie (de fapt, pentru Pacino în rolul colonelului, chit că mie, unuia, îmi plăcuse mai mult varianta cu Gassman în rolul căpitanului Fausto Consolo) şi încerca să‑l imite în materie de identificat parfumuri. Îi şoptea invitatei numele parfumului şi, chiar dacă de obicei o zbârcea, spiriduşul perseverenţei nu‑l lăsa să abandoneze. „Madame Rochas“, murmura el expert, mijindu‑şi ochii en connaisseur. „Organza“, îl corecta zâmbind invitata, la care Titi îşi dădea o palmă peste frunte, ca pentru a‑şi admite zăpăceala. „La Organza mă gândisem, jur. Şic, foarte şic. Vi se potriveşte perfect.“
Spre surprinderea mea, de data asta Titi n‑a zis nimic. Nu ştiu de ce. Şi nici nu l‑am întrebat după înregistrare. N‑am vrut să‑l pun într‑o situaţie delicată, să‑l fac să admită lucruri pe care poate că ar fi preferat să le ţină pentru el. Cert este că nu mi‑au scăpat tăcerea şi discreţia lui, cu toate că, după o vreme, am încetat să caut explicaţii.
Dacă te întrebi de unde îţi trimit prima scrisoare, îţi răspund cu un surâs înmuiat în soare şi lumină: din Sorrento. Din locul unde ne‑am regăsit, sub acea pecete a neprevăzutului care ne marchează vieţile, indiferent dacă vrem sau nu s‑o acceptăm. A trecut atâta amar de vreme şi aproape că nu‑mi vine să cred că povestea noastră şi‑a păstrat prospeţimea. Că suntem aceiaşi sau aproape aceiaşi de atunci. Că deşi s‑au întâmplat multe, nu ne‑am schimbat decât foarte puţin. Şi că vocile noastre cântă la fel de bine şansoneta, rockul şi bluesul. Siamo la coppia più bella del mondo, cum se lăudau pe vremuri Celentano şi Claudia Mori. Şi chiar suntem. O cred astăzi la fel de mult cum am început s‑o cred când ne‑am regăsit faţă în faţă. Şi când a început de fapt totul.
***
Despre autor:
RADU PARASCHIVESCU (n. 1960, Bucureşti) trăieşte în Balta Albă şi se visează la Roma. E mefient faţă de avioane, reptile şi sfaturile medicilor. Croieşte articole pentru ziare şi reviste, traduce romane, se ocupă cu hermeneutica ofsaidului în emisiuni de analiză fotbalistică şi – mai rar decât i-ar plăcea – scrie cărţi. Are câţiva prieteni francezi de nădejde (Millefeuilles, Plaisir Sucré, Macaron etc.), fără să-şi fi trădat prima iubită: ciocolata de casă. Se îmbată cu vocea lui David Gilmour şi chitara lui Mark Knopfler. Se îndrăgosteşte repede şi-i trece greu. Detestă clişeele, laptele şi broccoli. A scris despre nesimţiţi, Inès de Castro, Maradona şi Caravaggio.
Cărţi: Efemeriada (2000, Libra); Balul fantomelor (2000, RAO, reeditare Humanitas, 2009); Bazar bizar (2004, Maşina de scris, reeditare Humanitas, 2007); Fanionul roşu (2005, Humanitas, Premiul Ioan Chirilă pentru cea mai bună carte de sport a anului); Ghidul nesimţitului (Humanitas, 2006); Fie-ne tranziţia uşoară. Mici rostiri cu tâlc (Humanitas, 2006); Mi-e rău la cap, mă doare mintea. Noi perle de tranziţie (Humanitas, 2007); Cu inima smulsă din piept (Humanitas, 2008); Răcani, pifani şi veterani (coord., Humanitas, 2008); Dintre sute de clişee. Aşchii dintr-o limbă tare (Humanitas, 2009); Fluturele negru (Humanitas, 2010); Toamna decanei. Convorbiri cu Antoaneta Ralian (Humanitas, 2011), Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri (Humanitas, 2012), Maimuţa carpatină (Humanitas, 2013), Muşte pe parbrizul vieţii. Nou catalog de perle (Humanitas, 2014), Noi vorbim, nu gândim. Nouă colecţie de perle româneşti (Humanitas, 2015), Poveşti de dragoste la prima vedere (coautor, alături de Ioana Pârvulescu, Gabriel Liiceanu, Ana Blandiana şi Adriana Bittel – Humanitas, 2015), România în 7 gesturi (Humanitas, 2015), Aștept să crăpi (de astăzi, în prime-time) (Humanitas, 2016), Cum gândesc politicienii (Cum? Gândesc politicienii?) (Humanitas, 2016), Am fost cândva femeie de onoare și alte povestiri (Humanitas, 2017), Cartea râsului și a cercetării (Humanitas, 2017), Două mături stau de vorbă. Scene românești (Humanitas, 2018), Orice om îi este teamă (Humanitas, 2018), În lume nu-s mai multe Românii (planetei noastre asta i-ar lipsi) (Humanitas, 2019), Omul care mută norii (Humanitas, 2019), Recviem vesel pentru tata (Humanitas, 2020), Vitrina cu șarlatani (Humanitas, 2020); Acul de aur şi ochii Glorianei (Humanitas, 2021), Noi suntem români (nimeni nu-i perfect) (Humanitas, 2022), Garoafe la bordel (Humanitas, 2023).
