Am iubit volumul „Frontiera”, semnat de scriitoarea bulgară Kapka Kassabova și apărut la noi la Editura Pandora M, în colecția Anansi, a fost una dintre cele mai frumoase lecturi ale anului 2024. Scriam atunci:
„Kapka Kassabova s-a născut în 1973 la Sofia, pe când această țară se afla în spatele Cortinei de Fier, dar drumurile vieții au purtat-o spre Noua Zeelandă, apoi spre Scoția. La maturitate, după ce a devenit o scriitoare cunoscută, a plecat la drum pentru a-și retrăi și redescoperi rădăcinile, pendulând timp de doi ani între Bulgaria și Grecia, între Grecia și Turcia, între Turcia și Bulgaria, printre frontierele care au fărâmat și despărțit destinele oamenilor în ultimii 100 și ceva de ani. Plecând de la marele adevăr istoric, ea colindă la pas aceste locuri, descoperind miturile, tradițiile, istoria acestei frontiere, supraviețuind unor momente delicate și discutând cu oamenii simpli ai locului despre felul în care au supraviețuit la rândul lor istoriei, suferințelor și tragediei aduse de politica vremelnică a războiului și a terorii.”
Interviul pe care i l-am luat la FILIT 2024 a început cu o jumătate de oră întârziere, pentru care Kapka și-a cerut scuze, spunând că i-a plăcut atât de mult conversația anterioară întrucât nu avea semnale despre faptul că volumul său este atât de citit în România, chiar dacă primise e-mailuri de la cititori de la noi. Însă nu fusese niciodată până la FILIT în România – „contactul cu cititorii este foarte inspirator pentru mine”.
Obosită un pic de discuțiile anterioare, a avut nevoie de câteva momente de respiro, în care am discutat liber despre turismul și turiștii români, care preferă ca destinații Turcia, Grecia și Bulgaria, despre frontierele din cartea sa, care sunt traversate de aceștia. Întrebată fiind de mine despre Iași și FILIT, mi-a răspuns:
În primul rând, sunt foarte fericită că mă aflu în România, cred că mă voi reîntoarce pentru a o explora, nu la un festival. Pentru că aici ne aflăm în interiorul unei bule, FILIT-ul este o bulă. Ieri m-am plimbat prin Iași timp de cinci ore, am fost prin tot orașul, care pare a fi un sat mai mare, mai ales la periferie, unde sunt multe vile, mulți câini, găini etc. Mie nu-mi mai plac orașele, încerc mereu să urmăresc păsările. Dacă văd o pasăre care-mi place, o urmăresc, îi urmăresc glasul sau zborul și ajung astfel la capătul orașului.
Și așa a început interviul.
– Locuiești acum la țară, în Scoția. Te-ai născut în Sofia, ai emigrat în Noua Zeelandă și acum te-ai stabilit în Scoția. Te consideri ca aparținând mai multor țări sau ai un loc pe care îl puteți numi fără ezitare „acasă”?
Natura este casa mea. Am văzut în Iași trotuarele vechi, chiar voi spuneți „caldarâm”, ca în bulgară? Și m-am simțit ca acasă. Pentru că mă simt fericită în acest fel de locuri, în locuri naturale. Și cred că este la fel și pentru tine, și pentru toți dintre noi: acasă este locul unde mă simt fericită, locul unde mă simt bine. Este un sentiment minunat.
– În limba engleză, titlul cărții tale este ”Border”, care a devenit „Frontiera” în limba română. Nu crezi că ar fi fost mai inspirat ca titlul din limba română să fi fost „Granița”, ca în limba bulgară?
Da, asta m-am întrebat și eu. Dar nu știu de ce nu i s-a pus titlul „ Granița”. De altfel, nici nu știam de această corespondență între cele două limbi. Mai ales că „frontiera” are o altă însemnătate, este un cuvânt mult mai oficial, în vreme ce „granița” este mai informal.
– Vor mai conta frontierele așa de mult în viitor? E clar că acum sunt foarte importante, mai ales pentru politicieni, dar în trecut frontierele erau volatile, oamenii treceau mai liber, poate așa vor fi și în viitor…
Eu cred că în viitor vor fi din nou volatile. Frontierele mai dure nu sunt sustenabile, în vreme ce frontierele mai libere sunt ok, precum în zona Schengen. Dar chiar și felul în care noi privim frontierele naționale se va schimba. Cred că tu și cu mine, în viața noastră, vom observa aceste schimbări, din cauza dezastrelor naturale, dar și pentru că totul se schimbă. Oamenii au nevoie unii de ceilalți, oamenii trebuie să coopereze, trebuie să se înțeleagă, pentru că avem nevoie să supraviețuim ca umanitate. Aceste frontiere stau în calea noastră. În special în această parte a lumii, a sud-estului Europei, a Balcanilor, am avut parte de atâta suferință și durere, este uimitor că nu am înnebunit de tot. Am avut parte de atâta suferință în societatea noastră, în familiile noastre din cauza acestor frontiere și acestor războaie. E foarte simplu: ce vom alege, viața sau moartea?
În mod sigur vom alege viața, iar viața înseamnă mai puține frontiere. Până la urmă, frontierele sunt bune, dar trebuie să fie naturale, precum un râu sau un fluviu ca Dunărea. Sau, mai bine zis, o graniță unde nimeni nu moare.
Nu precum episodul acela din carte, în care un păstor turc face cu mâna colegului său bulgar aflat peste râul care este frontiera dintre cele două state, iar armata turcă îl arestează, fiind acuzat de trădare națională și ținut în închisoare timp de 15 ani. Acesta este motivul pentru care frontierele ucid. Nu e vorba neapărat de adversar, ci în multe cazuri chiar ai tăi te ucid.
– Dar există încă un conflict între greci și turci…
Da, e o dispută veche. Totul pare o repetiție a istoriei, toată lumea e obosită, suntem cu toții obosiți. Suntem obosiți de acest ciclu repetitiv vampiresc. Oamenii normali sunt obosiți, în vreme ce politicienii nu, pentru că ei sunt vampiri din punct de vedere simbolic. Ei reprezintă niște forțe care sug forța vieții din prezent și ne trimit înapoi în trecut. Cred, așadar, că mulți dintre noi sunt obosiți și din ce în ce mai mulți oameni caută să găsească feluri în care ne putem ridica de la pământ, la scară locală, pentru a face lucruri pozitive.
Libertatea este o stare mentală, nu-i așa? Iar pentru cei tineri, români sau bulgari de exemplu, nu există frontiere acum. Este aproape o dictatură tehnologică acum, vorbesc din punct de vedere mental, iar oamenii sunt acum sunt o influență mentală, asta fiind provocarea momentului. Cum să-i facem pe tineri să creadă în puterea lor, în alegerile lor, în libertatea lor? Că pot experimenta, că pot fi și un pic nebuni… Este foarte important și, în același timp, foarte dificil.
De exemplu, cei tineri nu vor înțelege comunismul decât intelectual. Dar ai trăit acele timpuri din punct de vedere fizic și emoțional, rămâne în corpul tău. O jumătate din Europa a trăit în spatele acestor granițe, în spatele sârmei ghimpate, și totul a devenit parte din corpul nostru. Nu poți explica acest lucru, dar îl poți exprima și asta am făcut în acest volum, pentru oamenii acestor granițe. În privința noilor generații, acestea experimentează alte restricții, cum ar fi cele tehnologice, iar acestea la rândul lor li se inoculează în corp și în minte, e ca un virus, ca un virus mental al fricii, despre ce cred alții despre ei în social media. Acestea sunt noile frontiere.
– După ce ai publicat cartea, ai vorbit cu oamenii din preajma acestor granițe, cu eroii cărții tale după ce au citit cartea?
Da, recepția cărții a fost foarte bună. Să îți povestesc despre Ziko, traficantul de persoane cu care m-am întâlnit. Desigur, numele nu e cel real, am schimbat numele pentru a proteja oamenii și pentru a mă elibera, dar și pentru că „Frontiera” este o operă literară, nu este jurnalism, dar în același timp nu este nimic inventat, tot ce se găsește în carte este real, este realitatea care este mai ciudată decât ficțiunea. Cum spuneam, am vorbit cu Ziko la telefon la aproximativ un an după apariția cărții și el m-a întrebat: „Kapi, cine va interpreta rolul meu în film, ce actor mă va interpreta?”, asta voia să știe. Deci a fost mulțumit de carte.
Atunci când scriu la cărțile mele, nu mă gândesc niciodată la cititor, pentru că nu știu cine va fi cititorul cărților mele. Eu mă gândesc la oamenii mei, iar oamenii mei sunt oamenii cu care locuiesc o perioadă de timp pentru a scrie aceste cărți. Locuiesc cu ei emoțional, mental, fizic, aceștia sunt oamenii mei, locurile mele și trebuie să am grijă de ei. Îmi doresc să le ofer respectul meu atunci când scriu despre ei. Pentru că oamenii sunt complecși, nu sunt doar niște personaje.
Eu am studiat psihologia și folosesc geografia în scrierile mele pentru a permite accesul la psihologie. Pentru că eu cred că fiecare geografie are propria ei psihologie. Chiar se numește psiho-geografie.
– În limba română, a apărut până acum doar traducerea volumului „Border. A Journey to the Edge of Europe”. Dar am înțeles că este doar o parte a unui quartet. Care sunt temele, subiectele celorlalte trei volume din serie?
Următoarea carte va fi, de asemenea, tradusă în limba română, tot în Colecția Anansi. Se numește „To the Lake”, este un fel de călătorie ancestrală în jurul a două lacuri, Ohrid și Prespa, prin Macedonia, Albania și Grecia. Se concentrează însă pe Macedonia, locul unde s-a născut bunica mea, de lângă lacul Ohrid. Este tot o explorare a acestei psiho-geografii, unde personajele sunt lacurile și oamenii lacurilor, dar și familia mea din Ohrid, parte a acestei povești epice a lacurilor. Apa este așadar un element esențial, este o carte foarte „apoasă”. Pentru că apa este memorie, apa este naștere, moarte și vindecare. Există o tradiție spirituală foarte importantă despre tămăduire în jurul acestor lacuri, provenind și din creștinism, și din islam.
A treia carte este „Elixir” și este tot despre tămăduire. Am devenit foarte interesată de ideea de a fi bolnav și suferind și modalitățile prin care ne vindem pe noi înșine, în mod colectiv. Așadar, nu mai e vorba despre ceva personal, cum era în „To the Lake”. În „Elixir”, explorez o altă regiune, trei munți și un râu – râul Mesta și munții Rila, Pirin și Rodopi. Dar principalele subiecte sunt plantele medicinale și natura tămăduitoare, felul în care oamenii și plantele au trăit împreună timp de mii de ani. Am petrecut timpul cu oameni care aveau experință în culegerea de plante medicinale, culinare și ciuperci. Este o carte foarte alchimică, o alchimie psihologică, dar o alchimie a plantelor. Explorez aici, de asemenea, și spiritualitatea, dar și vindecarea prin intermediul acesteia.
Iar cel de-al patrulea volum este „Anima”, un volum despre pastoralism și oamenii animalelor, care se petrece în partea vestică a Munților Pirin din Bulgaria. Am petrecut acolo un sezon cu o comunitate mică de păstori și fermieri, care duc caprele și oile în sus și în josul munților în timpul diferitelor anotimpuri. Cuvântul este același și în limba română – transhumanță. Atunci când am locuit cu oamenii plantelor, am văzut mulți păstori care făceau transhumanță și mi-am dorit să aflu cum este să trăiești astfel, pentru că este foarte greu, nu au multă susținere din partea guvernului.
– Cât de mult te-ai documentat pentru aceste cărți înainte de a pleca la drum? Mai ales că trebuie să călătorești foarte mult pentru a scrie astfel de cărți…
Nu mi se pare că se simte ca fiind călătorie, ci un fel de a locui la fața locului. În „Frontiera”, de exemplu, mă mișc prin mai multe locuri, în vreme ce în „Elixir” și „Anima” am stat în mai puține locuri, a fost o experiență mai adâncă. În Anima, am stat timp de un an cu aceiași oameni, iar principalele personaje au fost karakachanii (câinii de această rasă, care erau o parte importantă în transhumanța vlahilor, dar și caii și oile). Toți acestea sunt animale de munte, adaptate munților și aflați în pericol de dispariție, așa cum sunt și păstorii.
– Au existat momente în călătoria ta de documentare pentru „Frontiera” în care te-ai temut cu adevărat pentru viața ta?
Da, granița este încă o zonă foarte periculoasă, mulți oameni mor încă pe-acolo. Este încă țara nimănui acolo, nu știi unde te afli, ești nimeni și nimic acolo, nimic nu te va salva, nimeni nu te va ajuta acolo. Desigur, dacă ai pașaport european, ești ok, dacă nu ai, nu ești bine. Sunt vechile rute ale refugiaților în zonă, plus că este o zonă plină de spirite, de oase, de jefuitori și de disperați. Există, de asemenea, poliția de frontieră, dar și un loc al bărbaților.
Atunci când am călătorit eu nu existau garduri în munți, dar acum au construit un gard din sârmă înalt, la frontierele Grecia-Turcia și Bulgaria-Turcia. Între Bulgaria și Turcia nu există niciun obstacol fizic, ci doar o pădure uriașă a nimănui în munții Rodopi. Dacă te plimbi pe acolo, simți spiritele locului, sate părăsite, case care par bântuite, e ca un film horror, dar foarte frumos. Chiar și atunci când treci vama prin Makaza, în munții Rodopi, topografia e încântătoare și poți simți drama acestor locuri.
– Unii spun că cărțile tale aparțin reportajului literar, altora reportajului jurnalistic neasumat, iar altora speciei romanului. Cum ai categorisi-o tu însăți?
Mi-am creat propria formă literară cu aceste patru cărți. Am creat-o odată cu pământul, pentru că sunt ca niște cărți polifonice. Iar polifonia a provenit din oameni, din păduri și astfel s-a creat un nou gen. Mai simplu spus, este o literatură despre experiențele umane.
– Ai vreun plan atunci când pornești la drum în a scrie aceste cărți?
Structura este importantă. Îmi plac structurile frumoase, formele frumoase, pentru că sunt un artist, nu un jurnalist. Da, există reportaj aici, dar este în primul rând artă. De asemenea, forma este foarte importantă, pentru că nu doar relatez ceea ce am descoperit, totul trebuie să aibă forma potrivită, o formă onestă și nu una artificială. Așadar, am un plan în privința structurii, dar structura se naște din locul respectiv.
Aici, în „Frontiera”, structura este circulară precum coperta. Pentru că geografia are forma asta, pentru că în fiecare parte a graniței oamenii au aceeași poveste, dar în diferite limbi sau voci. Așadar, totul este ca o polifonie. Este ca o orchestră simfonică sau un colidor plin de oglinzi. Se spune că dacă vrei să te cunoști pe tine însuți, trebuie să-ți cunoști vecinul, pentru că vecinul este o oglindă.
– Mai sunt aceste frontiere bântuite sau dominate de Komșuluk, spiritul bunei vecinătăți, de a trăi în pace unii alături de ceilalți? (pag. 207)
Cred că da, pentru că acest lucru se află în natura umană. Aceste granițe sunt tragice. Pentru mine, chiar și cuvântul „graniță” este sinonim cu durerea, cu suferința. Și am descoperit astfel cea mai frumoasă lecție de modestie aici, felul în care acești oameni au trăit cu durerea produsă de graniță, iar unii dintre ei s-a ridicat asupra acestei dureri. După această călătorie, am devenit foarte interesată de aceste întrebări – Cum ne ridicăm despre proprie dureri, cum depășim acest obstacol, cum trecem peste toate limitările, peste toate granițele, psihologice, fizice, ancestrale, cum lucrăm cu această durere? Sunt întrebări mai degrabă spirituale decât unele practice.
– Ai recomanda o călătorie în această zonă de frontieră unui călător sau turist obișnuit? S-au dezvoltat în aceste zone facilitățile turistice?
Desigur, chiar cred că lumile diferite trebuie să se întâlnească. Trebuie să ne întâlnim cu oameni care sunt diferiți de noi, nu neapărat de culturi diferite, ci care trăiesc vieți diferite. Eu, de exemplu, am învățat cum să trăiesc o viață pastorală, am trăit trei luni învățând despre capre, oi și câini, despre urși și lupi, despre munți și nu știam nimic înainte despre aceste lucruri. Și asta m-a schimbat. Și cred că astfel ne schimbăm, prin intermediul experiențelor, nu printr-un construct intelectual sau prin intermediul opiniilor din social media. Trebuie să experientăm lucruri. De fapt, o mulțime de cititori ai acestei cărți mi-au scris, după ce au călătorit prin această zonă a graniței, dar și prin zonele descrise de „To the Lake” și „Elixir”. Așa că aceste cărți au creat grupuri de oameni care merg în drumeție prin aceste locuri și își creează propriile experiențe. Nu mă așteptam la asta.
Îți amintești povestea despre Hotelul de Deasupra Lumii, de pe partea grecească a graniței, din Paranesti? M-am întors la acel hotel, călătoream pentru volumul „Elixir”, și am stat din nou la acel hotel la 2-3 ani după ce publicasem cartea. Erau aceiași patroni, hotelul era din nou gol, niciun turist, iar patronul mi-a spus: „Știi că oamenii vin acum la acest hotel pentru că ți-au citit cartea?”. În special, greci, dar și oameni din Franța. Așa că există deja un traseu pe urmele acestei cărți, e un lucru minunat.
– Mulțumesc!
(Sublinierile ne aparțin. Sursă fotografii: Pagina de Facebook FILIT Iași)
