Prima parte aici.
4. Mondializarea in conceptia lui Revel
O alta tema recurenta in discursul lui Revel este mondializarea, temă conexă criticii stângismului, demistificării antiamericanismului şi ştergerii de parf a liberalismului. Mondializarea este analizată de către Revel din aceeasi perspectiva necrutatoare, demolatoare de mituri si prejudecati stângiste atât de prezente în opinia publică vestică (si mai ales franceză). Fenomenul antimondialist este reprezentat de o “O masă fluctuantă de câteva sute de mii de manifestanţi (care) îşi compensează astfel frustrarea de a fi eşuat în edificarea tuturor socialismelor şi tuturor revoluţiilor. Aceşti revoluţionari fără revoluţie nu au nici un program inteligibil care ar putea înlocui mondializarea. Scoţând sloganuri, au impresia că gândesc. Devastând oraşe si incercand sa impiedice derularea unor intalniri internationale au iluzia ca actioneaza. O altă convingere care este comună atât revoluţionarilor de la 68’ cât şi antimondialiştilor de azi este faptul că manifestanţii din stradă au mai multă legitimitate decât guvernanţii aleşi.”
Revel ilustrează faptul că mondializarea nu are în exclusivitate efecte negative aşa cum propagă influenta stângă vest-europeană. “Analiza realităţii istorice trecute şi prezente ne arată că singura mondializare a carei bilant sa fie in ansmablu pozitiv, având însă şi aspecte negative este mondializarea capitalistă iar ea, de altfel nu datează de astăzi. Lăsând la o parte excepţia africană, marea majoritate a ţărilor sărace sunt mai puţin sărace astazi decât au fost acum o jumatate de secol. Mondializarea este deci în ansamblu pozitivă.”
4. Revel si criza sistemului francez
Am preferat să folosim generic formularea sistemul francez deoarece prin aceasta ne putem referi cu mai mare uşurinţă atât la criza sistemului social, politic si economic. Probabil ca ar fi mai usor sa eludam sectoarele franceze care nu se afla într-o profundă criză, printre acestea suntem siguri ca se află măcar cultura franceză. Una din principalele cauze ale acestei crize de lungă durată o constituie tocmai slaba reprezentare a liberalismului politic si economic in Franta. “Este adevărat că în ciuda faptului că Franta are o mare traditie de ganditori liberali, dreapta sa politică nu i-a citit: ea a fost întotdeauna dirijistă, adepta planificării, birocratică şi rigidă în regulamente. Este adevărat că cea mai fierbinte dorinţă a dreaptei franceze de la sfârşitul celui de al doilea război mondial, o dorinţă care o paralizeaza cu atat mai mult cu cat nu a adus nici succesul scontat si nici a fost răsplătită pe măsură: a place stângii.”
Într-unul din interviurile sale el pune degetul pe rană spunând că “Franţa gaullistă a anilor ’60 era un fel de Uniune Sovietică care funcţiona datorită unui compromis între dreapta şi stânga în vederea construirii unei economii planificate dar acceptându-se existenţa unui sector privat pentru a permite economiei să respire puţin. Mult timp a exista un consens în interiorul dreptei franceze în ceea ce priveşte economia care trebuia să fie administrată majoritar de către stat şi împotriva liberalismului anglo-saxon, demn a fi dispreţuit.”
Jean-François Revel analizează starea marginalilor şi a delincvenţilor din Franţa şi în volumul „Obsesia antiamericană“. Revel comentează că „ascensiunea tulburărilor liniştii publice (cum sunt numite cu pudibonderie) până la marea delincvenţă şi la criminalitate sunt cauzate tot mai des de tineri“. Filosoful francez are şi o explicaţie pentru această situaţie periculoasă: „Un eşec monumental al statului francez: educaţia naţională“. „Virtuoşii noştri totalitari au binevoit să interzică două «abuzuri» considerate de ei pe nedrept insuportabile: învăţămîntul şi disciplina“. „Aşa se face că în şcolile noastre violenţa – să-i spunem pe nume: banditismul – reprezintă una dintre laturile cele mai sinistre ale neglijenţei noastre pedagogice“. Ideologia antieducativă şi ideologia antisecuritară au „prăbuşit Franţa în aceasta anarhie convulsiva“.
Mai e ceva care susţine foarte puternic teza prăbuşirii sistemului social francez: „eşecul integrării“. E un eşec originat inclusiv de filosofia educationala franceza. Profetic, Revel vorbeste despre cazul emigrantilor magrebieni, a căror excludere din societatea franceză a fost pecetluită încă de când aceştia erau copii. Copii educaţi într-un sistem exagerat de permisiv. „Răul acestei concepţii a fost agravat de teama celor responsabili cu educaţia de a nu fi taxaţi drept rasişti atunci când ar fi trebuit să prevadă clase speciale pentru imigranţii necunoscători ai francezei cel puţin în primii ani de şcoală“.
Revel mai spune, faţă de această problemă, că, „dintre noile comunităţi, cea musulmană este de departe cea mai favorizată de puterile publice“. Şi, de aceea, mai victimizată. „Noul cult al Republicii faţă de excepţia culturală musulmană nu a servit câtuşi de puţin integrării. El a hrănit, dimpotrivă, numai ura“. A născut, cu alte cuvinte, un „comunitarism al urii“, cu musulmani care au o voinţă fermă de a rămâne musulmani. Revel, un adevărat duşman al corectitudinii politice, nu ezită să pună punctul pe i: “Toleranţa musulmană are un singur sens: musulmanii cer (drepturi) doar pentru ei inşişi însă niciodată nu vor să le ofere sau să le repecte şi altora.”
Concluzia lui Revel pentru situaţia din Franta este tranşantă: „Comunitarismul de tip francez şi-a împins consecinţele atât de departe, încât autorităţile găsesc aproape normală existenţa pe teritoriul naţional a milioane de cetăţeni sau rezidenţi care se consideră în afara legilor statului“.
