Filme-cărți.ro vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul ”Vacanţe filocalice”, de Gabriel Pătraşcu, ce a apărut de curând la Editura Cartea Românească, manuscrisul fiind cîştigătorul Concursului de Debut – ediţia 2015. Iată, la început, câteva amănunte despre această carte:
Această carte nu este nici Baedeker, nici Michelin, este ghidul lui Gabriel Pătraşcu, cea mai originală şi mai spirituală călăuză, pe care orice turist împătimit şi-ar dori-o.
Impresiile sale de călătorie, pline de prospeţime şi umor, ocolesc textele seci sau encomiastice din pliantele multicolore şi privilegiază privirea genuină, fără idei preconcepute, care însă ascunde o profundă cunoaştere a culturii şi civilizaţiei sacre, dar şi laice. Cele 20 de povestiri, narate în ritm alert de stand-up comedy de un cavaler cruciat eretic, pendulează între trecut şi prezent cu naturaleţea cu care doar memoria şi asociaţiile rapide de idei pot aduna laolaltă amintirile din copilărie şi vieţile sfinţilor.
Vacanţele filocalice ale lui Gabriel Pătraşcu nu sînt doar cronica unei căutări a frumuseţii, ele au şi darul de a descătuşa hohote de rîs homeric şi de a invita la o provocatoare odisee. Iar acesta este doar începutul.
Fragment în avanpremieră:
2.
Sultanul Ahmet, cu minaretele, a fost un terchea-berchea. Nu a cucerit nici Viena, nici Budapesta, nici Văscăuţii. A încasat o bătaie soră cu moartea de la perşi. Aşa că s-a hotărât să ridice o moschee, ca să nu mai râdă lumea de el. Nu a găsit alt loc, decât peste fostul palat imperial bizantin. Toţi imamii s-au şucărit că i-a făcut şase minarete. Numai moscheea de la Mecca avea dreptul la şase. Aşa că a mai ridicat un minaret la Mecca, să fie toată lumea mulţumită. Intrarea la moscheea lui e liberă. La Sfânta Sofia e pe lovele. 20 de lire turceşti. Navele de croazieră ancorate în Kabataş expulzează zilnic batalioane gureşe de italience şi spanioloaice, uşurel fezandate, care vor să pipăie ctitoria lui Justinian, zidurile alea monstruoase, care stau acolo intacte de 1500 de ani.
Am coborât către Topkapî. Pe drum, am luat castane prăjite şi îngheţată. Băiatului cu îngheţata i-au trebuit cinci minute să umple un cornet. Şi să execute coregrafia adiacentă cu uite-o, nu e, ia-o, ba nu, uite-o, nu e, spre deliciul turiştilor sub 10 ani. După ce am urcat dealul pe care se afla palatul Topkapî, Maia era pregătită să mă execute cu sânge rece, printre gâfâieli. Mi-a plăcut biblioteca lui Selim III, chiar dacă era lipsită de cărţi, şi sala în care se târâiau în genunchi voievozii munteni şi cei moldoveni către tronul sultanului. Podelele au păstrat urmele umilinţelor binemeritate. Până la urmă, sultanul a ajuns să dea Principatele pe mâna grecilor, pentru că ăia furau mai puţin. Recordul l-a bătut Altîn Bey, Prinţul de Aur, nea Costică Brâncoveanu. Ăsta a furat atât de mult, încât i-a disperat pe turci. A preferat să crape el şi toată familia lui, numai să nu dea nimic din caşcaval. NIMIC. Părerea mea, nedocumentată istoric, este că a plasat lovelele pe la mănăstiri. Ăia au dat acatiste când l-au curăţat turcii. Atâţia bani nu au supt de la nimeni. De aia l-au şi canonizat. De trei sute de ani îi fac slujbe. Pe el îl iubesc cel mai mult. Când vorbesc de Brâncoveanu, li se umezesc ochii. Mai departe, am admirat unul din capetele Sfântului Ioan Botezătorul. Cel din moscheea omeiazilor din Damasc. Era în turneu la Istanbul. Poate că în viitor o să vină şi cel din Roma, de la San Silvestro şi cel din Franţa, din Catedrala de la Amiens. Am văzut şi urma Profetului într-o halcă de nisip, alături de sabia lui Abu Bakr, socrul lui, şi omul care a forjat imperiul arab cu respectiva sabie din vitrină. Şi degetul nu mai ştiu cui. Sabia lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, pe care a sfeterisit-o Suleyman din Suceava, nu era expusă. Am căutat-o peste tot. Era doar sabia lui Suleyman, cu adevărat magnifică, un vis de metal cu un smarald uriaş pe gardă. Era bătaie acolo, pe sabia lui. Se auzeau nişte gemete. În timp ce imamul citea veşnica pomenire la difuzoarele ascunse prin pereţi. În sala cu bijuteriile coroanei, era o linişte extatică. Acolo, turistelor li se revelau adevărurile fundamentale. La plural, pentru că erau mai multe. Diamante, safire, rubine etc. Toate femeile ieşeau de acolo sfâşiate interior. Nu scotea una un cuvânt.
De la Topkapî, ne-am oprit în parc să ciugulim floricele. După faza cu îngheţata, n-am vrut să-i dau cinci lire ăleia cu floricelele. M-am ciondănit cu ea, până le-a lăsat la trei. De pe băncuţă, printre copaci, frunze şi trandafiri, vedeam Bosforul, Pera şi Turnul Galata. Crănţăneam floricele. A doua zi, am mers cu tramvaiul până în Findikli, unde ne-am oprit să bem un ceai pe malul Bosforului. Din când în când, mai trecea câte un vânzător de covrigi, răcnind:
– Simitiiiiii! Simitiiiii!
Un negru vindea ceasuri. Noi voiam să vedem palatul Dolmabahçe. Era închis, aşa că am urcat spre Taksim. Am străbătut tot Istiklalul, din Taksim până în Pera. Ispite la tot pasul. Aveam nevoie de cel puţin trei burţi. Ioan Botezătorul a apucat pe calea greşită. Trei burţi sunt mai utile decât trei capete. Se vede treaba că a ajuns prea târziu în Istanbul.
După ce a trecut în avocatură, Marius s-a mutat în Bucureşti. Ne-am văzut din ce în ce mai rar. Veneau vara la plajă două săptămâni. Mergeam la Crazy să mâncăm fructe de mare și să bem o sticlă de vin argentinian. O singură sticlă. După ce a divorțat, s-a recăsătorit cu o moldoveancă din Iași. Nu am cunoscut-o. Dar am auzit că făcea mâncare bună, sarmale, ardei umpluți, pârjoale. Marius era entuziasmat. A mai făcut un copil și cu ea. Ultima oară când am vorbit cu el, se pregătea să se ducă la un meci de fotbal România – Turcia.
În ziua plecării, ne-am făcut bagajele și am coborât în holul hotelului pe la 12. I-am zis recepționerului că trebuie să vină autocarul să ne ia și ne-am așezat pe o canapea. Am așteptat răbdători. Am așteptat răbdători. Am aștep… Între 14 și 15, am stat mai mult în stradă, lângă un frizer fără clienți. În ciuda devotamentului meu, autocarul s-a încăpățânat, şi nu a apărut. Pe la 17, Maia m-a privit distrusă, profeţind cu o intonație apocaliptică:
– Aici ne putrezesc oasele…
Despre autor:
Gabriel Pătraşcu s-a născut pe 26 martie 1973, la Constanţa. Este absolvent al Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti în 1997. Este notar public. A debutat în 1996 cu o povestire SF în revista Anticipaţia.
