Filme-cărți.ro vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul ”Spulberatic”, de Anca Vieru, ce a apărut de curând la Editura Polirom, în Colecția Ego. Proză. Cartea va fi lansată la Bookfest 2018, sâmbătă, 2 iunie, la ora 13.00. Invitaţi: Luminița Corneanu, Florin Iaru. Moderator: Adrian Botez. Iată, la început, câteva amănunte despre această carte:
În cîte feluri poţi să uiţi un om? Imaginea unei statui dintr-o reclamă la un muzeu subacvatic aduce în memoria Andei o veche dragoste şi un uitat sentiment de vinovăţie. Foile unui jurnal găsit întîmplător de două eleve scot la lumină o poveste neterminată în care se împletesc parfumul de epocă şi ororile unui trecut aproape uitat. Enigmaticele foi rămîn apoi ani de zile într-un sertar, ca să ajungă în final în mîinile unui sculptor care urmează să plece într-o aventură subacvatică. O încrengătură de poveşti ce îl au în centru pe Tibi Vreme, veşnicul cuceritor, amuzant şi blazat, care în adolescenţă avea două dorinţe: să ajungă regizor şi să plece din ţară; şi care la treizeci de ani, cantonat între munca de inginer şi o căsnicie menţinută din inerţie, îşi omoară timpul scormonind în trecut şi imaginînd plecări.
O carte despre urmele pe care le lasă iubirea, despre memorie şi despre absenţă.
Fragment în avanpremieră:
În câte feluri poţi să uiţi un om ? obişnuia să întrebe bunicul şi tot el răspundea : sunt multe feluri de uitare, dar cea mai rea, zic eu, e când nu‑i mai ştii faţa, când trebuie să te uiţi la poze ca să ţi‑l aminteşti.
În familia noastră, de exemplu, toţi avem memorie slabă a figurilor. Aşa a fost dintotdeauna, sunt sigur, pe vremuri însă nu prea conta, în orăşelul nostru cu doar câteva familii. Dar acum, de când ne‑am mutat în aglomeraţia asta, lucrurile s‑au complicat. Cu atâţia oameni în jur, figuri noi care apar şi dispar fără să ştii dacă le vei mai vedea vreodată, trebuie să te orientezi repede şi să cauţi trăsătura caracteristică a unei feţe ca să o poţi păstra în memorie. Pentru că asta vrem, s‑o păstrăm în memorie.
Anda Cărare nu se mai gândise la cuvintele bunicului, poate nici nu le băgase în seamă la vremea aceea, dar cu o seară înainte, când văzuse prima dată imaginea cu statuia pe unul din tramvaiele de pe Ringstraße (reclamă la un muzeu subacvatic de pe undeva pe lângă coastele Mexicului) şi încercase s‑o compare, da, s‑o compare cu o imagine, cu o figură din memorie, abia atunci simţise că bunicul avea dreptate. Revăzuse pe urmă fotografia cu statuia şi pe alte tramvaie, chiar şi pe un afiş dintr‑o staţie. Iar faţa statuii o bântuise apoi toată noaptea în vis. Şi asemănarea ciudată. Foarte ciudată. Ar fi vrut să poată fi sigură. Dar cum poţi fi sigur când vezi o statuie rămasă sub apă ani întregi, cu faţa roasă şi acoperită pe alocuri de alge ? Fiindcă asta văzuse, un grup statuar aşezat pe fundul oceanului, un balet nemişcat cu zeci de personaje împietrite, cu peşti argintii alunecând printre feţe fantomatice şi ierburi marine. Şi dintre ele i‑a atras atenţia statuia unui bărbat aplecat puţin într‑o parte, cu nasul acela pe care l‑ar fi recunoscut oricând. Pe care îşi închipuise c‑o să‑l recunoască oricând. Dar cuvintele de demult ale bunicului o făceau să se îndoiască. Pentru că şi ea, la rândul ei, observa, şi apoi ţinea minte, nu atât feţele oamenilor, cât irizaţiile luminii pe o şuviţă de păr, o arcuire trecătoare de buze, un fel de a râde sau o respiraţie poticnită, o mişcare de sprâncene. Toate astea însă nu se văd într‑o poză.
Despre autoare:
Anca Vieru este absolventă de politehnică şi a unui master în comunicare. După o perioadă de lucru în cercetare a schimbat ingineria cu ştiinţele umaniste. A publicat în volumele colective Moş Crăciun & co. (Art, 2013) şi Ficţiuni reale (Humanitas, 2013), proiect colectiv iniţiat de Florin Piersic jr. În anul 2015 i-a apărut la Editura Polirom volumul de proză scurtă Felii de lămîie, nominalizat la premiile revistei Observator cultural. A mai publicat în revista de proză scurtă iocan şi în revista Familia. În anul 2016 a participat la festivalul de literatură Lofest organizat la Bucureşti.
