Filme-cărți.ro vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul ”Rugul”, de György Dragomán, apărut de curând în cadrul Biblioteca Polirom. Actual. Iată, la început, câteva amănunte despre această carte:
In urma cu aproape un deceniu, prin Regele alb, cititorul lua contact cu o carte de mare succes, tradusa in toata lumea. Acum Gyorgy Dragoman revine cu un roman plasat in acelasi spatiu transilvanean cvasifictional, o saga de familie ce reprezinta si un tablou istoric contemporan. O adolescenta pe nume Emma, ramasa orfana in urma unui accident, este crescuta de bunica ei, o batrina cu un trecut invaluit in taine. Bunica o invata sa descopere magia cotidiana, precum si propriile-i puteri latente. Emma isi traieste si povesteste ultimele momente ale copilariei si primele iubiri adolescentine intr-un burg transilvanean din 1990, o lume ce isi cauta echilibrul dupa caderea regimului comunist si moartea „comandantului suprem”. Faptul ca intreaga poveste este vazuta de o fetita in prag de maturizare ii confera un farmec aparte: prin prezenta supranaturalului, a unor ritualuri bizare, cu tenta fantastica, Rugul gliseaza imperceptibil spre realismul magic, iar ecourile trecutului, evocate in povesti paralele, leaga destinele personajelor de o istorie adesea atroce.
Fragment în avanpremieră:
Sună de ieşire, toţi dau buzna afară din clasă. Împăturesc foile şi le pun în buzunarul uniformei. Ridic piciorul, am o vânătaie mare pe gleznă, se vede şi prin ciorap. Îmi apăs palma peste ea, îmi aduc aminte de Tata, cum mă vindeca el întotdeauna când, copil fiind, mă loveam. Mă întreba unde mă doare, aştepta să-i arăt, nu-i bai, zicea, las’ că te vindec eu, şi-şi punea mâna pe locul dureros, fredonând, a fost odată o fetiţă, o durea piciorul, pe el s-a pus o porumbiţă, apoi îşi sufla peste mână, zboară, zboară, porumbiţă, striga, ridicând repede palma şi fluturându-și degetele ca pe nişte aripi în timp ce fluiera sau ciripea ca o pasăre, şi o ţinea tot aşa până când eu începeam să râd, îmi aduc aminte de mâinile lui şi de degetele lui, mereu mânjite cu vopsea şi mirosind a terebentină, continua să facă la fel şi mai târziu, degeaba-i tot spuneam că nu mai sunt o fetiţă, desigur, îmi zicea, asta ştiu şi eu, dar porumbiţa nu, porumbiţei nu-i pasă, scutur din cap, nu vreau să mă gândesc la Tata, dar văd în continuare foarte clar mâna lui şi degetele lui şi stropii de vopsea de pe verighetă, amintirea îmi umezeşte ochii, doar o lacrimă în colţul pleoapei, o şterg, nu vreau să plâng.
Cineva mă atinge pe umăr, mă uit, lângă banca mea stă o fată grasă, îmi întinde o batistă, zice să nu mai plâng, că durerea trece, întotdeauna trece. Scutur capul, nu de-aia plâng, îi zic. Iau batista, mă şterg la ochi, miroase a parfum şi a mentol, îmi şterg şi faţa. Fata zice că o cheamă Olgi. Zice s-o ignor pe colega mea de bancă, de când i-a murit sora geamănă, se poartă aşa cu toată lumea. Dau din cap. Vreau să-i înapoiez batista, dar văd că am mânjit-o. Îi spun că i-o aduc a doua zi, spălată şi călcată. Nu contează, spune Olgi, pe ea n-o deranjează câteva lacrimi. La urma urmei, e doar apă sărată. Scutur din cap, nu, nu, nici vorbă, zic, trebuie să ţi-o spăl, aşa se cuvine.
Olgi ridică din umeri, zice că-i e totuna, dar dacă ţin eu neapărat, fie.
E foarte grasă, are părul negru, tuns băieţeşte, din cauza asta faţa ei pare şi mai rotundă. Zice că şi ea e nouă în clasă, a venit la începutul anului, atunci s-a mutat aici împreună cu părinţii. Când zâmbeşte, guşa îi face colăcei, iar eu observ că poartă la gât un lanţ subţire de aur. O întreb cum se simte aici.
Zice că până la urmă te obişnuieşti. Înainte au locuit la munte, intr-un sat, aici până şi aerul e altfel. Dar măcar poţi să mergi la cinema. Mă întreabă dacă am fost vreodată. Scutur din cap. Zice să mergem odată, în ultima vreme sunt filme foarte bune. Dau din cap, continui să mă uit la gâtul ei, de lanţ atârnă o perlă, e neagră şi lucioasă.
Olgi observă că mă uit la lanţul ei, atinge perla cu degetul, zice că-i veritabilă, a primit-o la Firmung, la confirmare. Dacă vreau, pot s-o ating, zice, întorcând capul intr-o parte şi aplecându-se uşor spre mine.
Când face mişcarea asta, lanţul i se adânceşte în pielea gâtului. Nu vreau să o ating, însă mâna se întinde singură, simt perla călduţă sub deget.
Olgi zice că aşa-ţi dai seama dacă e veritabilă, că se-ncălzeşte, nu ca plasticul sau sticla. În timp ce vorbeşte, perla vibrează fin sub degetul meu.
Îmi retrag repede mâna, îmi apăs degetul pe partea metalică a băncii, îi spun, e foarte frumoasă şi-ţi stă foarte bine.
De cum zic asta, simt că m-apucă o durere de cap puternică.
Mă-ndrept spre veceu, Olgi mi-a zis că-i la capătul coridorului, aproape am ajuns, când deodată mă trezesc cu un băiat lângă mine, îl recunosc, e băiatul care a căscat, ăla din prima bancă. Stai, opreşte-te, orfano, n-auzi, stai pe loc, că vreau să te-ntreb ceva, zice. Scutur din cap, vreau să-i zic că n-am timp acum, dar el, pe neaşteptate, mă ia de mână.
Are degetele jilave, strânsoarea caldă, până acum niciodată nu m-a luat de mână vreun băiat, nu mă opresc, merg mai departe, simt cum pălesc, vine şi el, mă ţine în continuare de mână, facem doi-trei paşi aşa, ținându-ne de mână, când îmi recapăt graiul, îi zic să-mi dea drumul, dar imediat. Între timp ştiu că trebuia să-i ard şi o palmă, nu ştiu de ce n-am făcut-o, de-aia, pentru că n-am lovit niciodată un băiat şi pentru că n-am avut niciodată de-a face cu vreun băiat. Îmi smulg mâna din mâna lui, mă răstesc la el să mă lase-n pace, la care el îmi zâmbeşte, nu-ţi fie frică, orfano, zice, apoi mai zice încă ceva, dar nu aud ce, pentru că între timp am ajuns la uşa veceului de fete şi intru, trântindu-i uşa în nas.
În veceul de fete nu e nici o oglindă deasupra chiuvetei, se văd doar cele patru găuri în perete, plăcile învechite de faianţă albă îmi reflectă glacial lumina de neon în ochi.
Exact aşa mă doare capul, glacial şi alb şi vibrant. Dau drumul la apa rece, mă aplec, încep să mă spăl pe faţă, apa miroase puternic a clor, se potriveşte cu lumina. Ştiu că n-o să mă ajute să-mi potolească durerea de cap, dar continui cu îndărătnicie să mă spăl pe faţă. Apoi rămân aşa, cu mâinile sub jetul de apă, aşteptând ca răceala ei să mă pătrundă până la oase.
Aud paşi pe coridor, sunt nişte fete, se opresc în faţa uşii, ştiu c-o să intre. Nu vreau să mă vadă aşa, faţa mi-e udă, nu vreau să creadă că am plâns.
