Un fragment în avanpremieră din romanul Părinți, de Diana Bădica, în curs de apariție în colecția „Ego. Proză” a Editurii Polirom.
„Diana Bădica este prozatoarea pe care o așteptam de multă vreme: cea mai tragică a generației sale și totodată cea mai comică. Rareori cineva poate surprinde atîta viață într-o singură carte.” (Marius Chivu)
„Povestea Ioanei Negrilă, protagonista acestui roman, este marcată de două evenimente traumatizante. În copilărie, boala fratelui ei mai mic o privează de atenția părinților, făcînd-o să se simtă neglijată. După moartea lui Florinel, în perioada adolescenței, atunci cînd lucrurile par să reintre în normal, părinții se despart. Urmarea este că, ajunsă la maturitate, Ioana trăiește singură, convinsă că orice încercare de a-și întemeia o familie este sortită eșecului. Cititorului nu-i va scăpa, firește, faptul că datele biografice ale personajului coincid cu cele ale autoarei. Narațiunea la persoana întîi îi va sugera, în plus, că schimbarea de nume e menită să prezinte ca ficțiune o experiență de viață strict autentică. Ar fi însă o greșeală să reducem romanul la faptele de la care a pornit. În primul rînd, ca povestitoare, Ioana nu se confundă cu personajul omonim, ea istorisind cu vervă anecdote despre nenumărate alte personaje. În al doilea rînd, există, de fapt, nu una, ci trei «Ioane» cu voci distincte: fetița naivă, adolescenta orgolioasă și femeia matură, care își rememorează viața. Principala calitate a romanului, remarcabilă pentru un debut, constă în această extraordinară mobilitate a punctului de vedere. Caracterul autobiografic rămîne important, dar se cere înțeles ca o construcție-de-sine în care, paradoxal, personajul preia inițiativa.” (Ovidiu Verdeș)
FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ
— Degeaba te duci la biserică, mamaie! Eşti o mincinoasă şi o să ajungi în iad!
— În iad oi ajunge, dar mincinoasă nu sunt. Cu ce te-am minţit eu pe tine?
— Ai zis că mai întâi mori tu cu tataie, apoi mami cu tati, apoi eu cu Florinel.
— Aşa am zis, da. Asta nu e minciună.
— Ba da, e o minciună gogonată! Doctora a zis că Florinel o să mai trăiască două-trei luni. V-am auzit vorbind!
— M-ai auzit pe mine vorbind cu doctora?
— Te-am auzit vorbind cu mami în grădină, ştiu tot! Spune, când muriţi voi toţi în două-trei luni?!
— Şi tu ai crezut ce-a zis doctora?! De când e doctora Dumnezeu?
— Doctora e o femeie care lucrează la spital. Ce treabă are Dumnezeu cu doctora? Dumnezeu unde lucrează?
— Dumnezeu lucrează la el acasă, mamaie, în cer.
— Cine ţi-a zis ţie că există case în cer?!
— Nu mi-a spus nimeni, da’ nu e în cer tot ca pe pământ? Nu aşa zice la carte?
— La ce carte, mamaie, la ce carte? Şi cine e Dumnezeu, ca să vorbească toată lumea de el?
— Nu-l ştii tu. E un băiat de la noi din sat. Avea sus, pe deal, o casă mare, frumoasă, ca un palat, da’ de câţiva ani s-a mutat în cer, să aibă oamenii loc pe pământ.
— Iar minţi! Sunt numai cocioabe în partea aia de sat.
— Biserica era casa lui. Avea trei camere şi cu o prispă lungă, plină cu flori. Acu’ e o singură cameră, s-au mai schimbat timpurile…
Aş fi putut să o cred. Până la faza cu Florinel, nu ştiam să mă fi minţit vreodată.
— Ai zis că Dumnezeu era un băiat bun, da?
— Da, aşa am zis.
— M amaie, deci era un om bun, da? Aşa ai zis!
— Da, mamaie, era un om bun. Ţinea cu săracii, ajuta bolnavii, iubea copiii şi animalele şi plantele, era om foarte bun, nu aşa…
— Păi, şi dacă era aşa bun, de ce nu ne-a lăsat nouă casa lui?
— Cui să-i lase casa, nouă? Ţie şi mie? m-a întrebat râzând. Nu eram noi două născute, mamaie, e de acu’ 2.000 de ani povestea asta.
— Tu nici nu ştii să numeri până la 2.000!
— Cum să nu ştiu? Nu ştiu eu să număr banii când iau pensia?!
Îmi pierdeam răbdarea. La toate întrebările ea avea un răspuns. M-am aşezat pe prispă, lângă bunicul Marin, care dezghioca porumbi.
— Tataie, tu ştiai că Dumnezeu e un om de la noi din sat?
— Da, tataie, ştiam.
— Şi mie de ce nu mi-ai zis?
— Mă gândeam că ţi-a spus mă-ta-mare. Ea e cu Dumnezeu. Leano, ia vino, fă, încoa’! De ce nu i-ai spus fetii că Dumnezeu e un băiat de la noi din sat?
— Lasă, mamaie, nu mai veni, că acum vorbesc cu tataie, i-am strigat.
— Nu vin, mamaie, nu vin, da’ zi-i lu’ tac-to-mare să se ducă mai repede la moară.
— Eee, ho, n-auzi că avem o treabă aici?! Păi, şi cum îl cheamă pe Dumnezeu, tataie? Al cui era de la noi din sat?
— Îl cheamă Costică. Dumnezeu Costică, da’ aşa s-a obişnuit lumea să-i zică după numele de familie, Dumnezeu. Era a lu’ Maghiţa. Nu ai apucat s-o cunoşti, s-a mutat demult de la noi din sat.
— Şi de ce îl ştie toată lumea din lume, dacă e din Şerbăneşti?
— Lumea e mică, tataie, ce să-i faci? Se mai cunoaşte om cu om!
Diana Bădica (n. 1985, Slatina) a absolvit facultățile de Psihologie și Științele Educației și Sociologie și Asistență Socială din cadrul Universității din București. În 2012 a participat la primul curs de creative writing ținut de Florin Iaru și Marius Chivu. A colaborat la romanul colectiv Moș Crăciun & Co. (Editura ART, 2012) și a debutat cu volumul de poezie Enșpe mii de dimineți (Casa de pariuri literare, 2014). A publicat proză scurtă în revistele Iocan, Familia și Observator cultural, precum și articole în Dilema veche și Decât o Revistă.
