Cum poți petrece un sfârșit de zi de vară dacă nu într-o librărie, exact lângă parcul Cișmigiu, în cadrul unui eveniment cultural – o nouă seară japoneză dedicată scriitorului Taichi Yamada de data aceasta şi romanului N-am mai visat de mult că zbor apărut în colecţia „Raftul Denisei”, colecţie coordonată de Denisa Comănescu la Editura Humanitas Fiction. Invitații Dana Jenaru, critic literar, Alexandra Rusu, editor Booktopia.ro, Mirela Murgescu şi Şerban Georgescu, profesori ai Centrului de Studii Româno-Japoneze din cadrul Universităţii Româno-Americane din Bucureşti, s-au reunit în această lună de vară pentru o întâlnire cu fantasticul. Conform budismului, lunile de vară sunt cele mai prielnice întâlnirii cu magicul, spre deosebire de tradiția occidentală, unde toamna reprezintă momentul cheie. Discuția a fost moderată de Andreea Rasuceanu, redactor al Editurii Humanitas Fiction.
Taichi Yamada, unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori şi scenarişti de televiziune din Japonia, s-a născut la Tokyo, în 1934. A absolvit în 1958 Universitatea Waseda, cu o diplomă în limba şi literatura japoneză, iar inainte de a debuta ca romancier şi dramaturg, a început să lucreze în industria cinematografică, la studiourile de film Shochiku. Scenariile sale TV s-au bucurat de mare succes, stilul scenaristic fiind observat și în operele literare. Printre romanele sale se numără Străini (Ijintachi tono Natsu, 1987; Humanitas Fiction, 2007), ecranizat un an mai tarziu în regia lui Obayashi Nobuhiko, În căutarea unei voci din depărtare (Tooku no Koe wo Sagashite, 1987; Humanitas Fiction, 2008), N-am mai visat de mult că zbor (Tobu Yume wo Shibaraku Minai), 1990, ecranizat în acelaşi an în regia lui Eizo Sugawa, filmul primind Marele Premiu la Belgium International Film Festival.
Discuția s-a concentrat pe romanul N-am mai visat de mult că zbor, un roman al crizei resimțite de bărbatul societății japoneze de la mijlocul secolului al XX-lea, o societate americanizată cu forța, în care regulile cunosc schimbări radicale până la dispariție. În această societate, așa cum afirmă și Șerban Georgescu, ”vechiul samurai nu se mai află în prielnica poziție de a fi ghidat după un set de reguli bine stabilit”. În schimb, bărbatul trebuie să facă față unei femei libere, moderne, situație pentru care nu există precedent și deci, un ghid de relaționare și comunicare. Acesta pare să fie contextul în care apare romanul de o stranietate zdrobitoare, care salvează bărbatul de 48 de ani prin intermediul unei povești de dragoste, în care partenera este o femeie în vârstă de 67 de ani, care întinerește la fiecare întâlnire. Inevitabilul e aproape, dar cei doi îndrăgostiți profită de timpul ce le este oferit, lăsându-se copleșiți de iubire, fără să accepte irealul ce o cuprinde. Chiar personajul masculin al romanului, Taura, afirmă la un moment dat că uneori nu dorește să gândească rațional. Așadar, observăm o dorință a lui Taura de a fugi de realitatea dură, artificială (Taura era angajat al unei companii multinaționale) și de a evada în imaginar. Ținând cont că personajele sunt conștiente de stranietatea situației, nu cred că putem încadra acest roman în cadrul realismului magic, dar cu siguranță se observă la fiecare pas combinația real-magic, o combinație ce are darul de a cuprinde cititorul în mrejele ei.
”Stilul autorului este apropiat chirurgului care cântă în timp ce operează”, afirmă Alexandra Rusu, un stil naiv, inocent, care prinde cititorul în poveste și care îi oferă posibilitatea de a accepta erotismul puternic și pătrunzător observat de-a lungul poveștii, cu precădere spre final.
În încercarea de a explica metaforele ce se află în spatele poveștii de dragoste, ajungem la o analiză în detaliu a romanului, căci este până la urmă ”un roman care își împlinește frumusețea prin detalii”; nu putem omite în primul rând faptul că Taura lucrează în industria de prefabricate, produse în serie și fără rol determinant într-o combinație, asemănătoare oamenilor moderni, aflați în incertitudine și lipsiți de o poziție clară și benefică dezvoltării lor în societate.
Acest roman ne trimite bineînțeles spre povestea lui F. Scott Fitzgerald, The Curious Case of Benjamin Button, publicată pentru prima dată în 1922 și ecranizată de către David Fincher în 2008, film ce a câștigat 3 premii Oscar, și a primit o atenție specială din partea lui Sacha Baron Cohen, care afirmă că ”filmul ar avea aplicabilitate pentru vedetele de la Hollywood care par să urmeze aceeași cale contradictorie naturii”. Alexandra Rusu face referire la o altă carte, mai puțin cunoscută, dar având același subiect, Confesiunile lui Max Tivoli, publicată în 2004 de Andrew S. Greer. Totuși, realizând o comparație, romanul lui Yamada vorbește despre crizele unei societăți și în special de cele ale unui bărbat aflat la criza vârstei mijlocii, pe când celelalte două povești se axează mai mult pe povestea de iubire, în stil american.
Nu se putea să trecem cu vederea cultura pop sau manga în această discuție, mai ales că Alexandra Rusu a observat în cazul societății asiatice o dorință pentru frumusețea adolescentină. Iar Șerban Gerogescu a continuat ideea prin expunerea mai multor trăsături ale culturii pop japoneze, modalități prin care bărbatul, lipsit de direcție în fața unei femei mult prea moderne pentru societatea Japoniei, își găsește consolarea. Totuși, plăcerile lumești sunt doar de fațadă, Taura fiind un personaj interiorizat, spre deosebire de protagonistul interpretat de Michael Douglas în Falling Down (1993), în regia lui Joel Schumacher, care duce o luptă exterioară cu cei din jur pe tot parcursul crizei.
Incluzând elemente fantastice şi întreţinând o anumită ambiguitate până la final, romanul încărcat de sensibilitate şi senzualitate al lui Taichi Yamada este de fapt o parabolă despre obsesia întineririi şi consecinţele acesteia, despre teama de moarte şi încercarea de a o eluda prin iubire.
