Nu mă pot declara cel mai mare expert al studiului în străinătate, chiar dacă am petrecut aproape doi ani şi jumătate trăind, vorbind în două limbi diferite, învăţând şi muncind în Occident. Câteva idei consider că merită enunţate. În primul rând, experienţele universitare occidentale nu au cum să nu te schimbe în profunzime, dar, evident, şi tu trebuie să-ţi doreşti să studiezi în străinătate şi nu doar să bifezi cu aroganţă un eveniment biografic menit a înfrumuseţa CV-ul odată întors acasă, pe făgaşul prosper realizat de părinţi. Oare ce înţeleg odraslele unui Radu Mazăre sau Marian Vanghelie din studiile în străinăte? Cu ce rămân ele? Pot fi aceste beizadele schimbate/transformate de experienţă universitară ocidentală? Mă îndoiesc profund pentru că, în primul rând, viaţa confortabilă din Occident nu le permite şi cunoaşterea intimă a noţiunii de muncă occidentală, stagiul fiind mai degrabă o tichie de mărgăritar care se bifează, pentru că părinţii moguli politico-economici percep stagiul universitar al odraselelor drept o necesitate datorată statutlului lor social superior.
Nici la umilinţa pe care o descoperi muncind în diverse job-uri part-time pentru a te întreţine (bursele generoase fiind mai degrabă o excepţie) nu au cum să ajungă şi, har Domnului, aceste beizadele ar avea cea mai mare nevoie de atingerea acestor trepte de umilitate/smerenie. A studia departe de casă, a părăsi cuibul (flying from the nest) este o mare aventură, chiar dacă studentul pleacă într-un centru universitar în propria ţară şi dacă nu-şi schimbă limba în care studiază. Cu atât mai mult este o odisee când îşi părăseşte propria ţară şi, mai ales, limba maternă. Şocul experienţei universitare occidentale, cu rigoarea lui atât de diferită faţă de laxismul privatizat de la mai toate nivelurile din România, s-a menţinut constant mare, iar sistemul universitar românesc care prin situarea universităţilor româneşti constant în partea inferioară a tuturor clasamentelor internaţionale (o surpriză a fost pătrunderea de dată recentă a celor din Bucureşti şi Cluj în top 500) nu a făcut decât s-o perpetueze.
În continuare mulţi studenţi români pleacă să studieze în Occident, iar acest proces nici măcar nu mai provoacă cine ştie ce şoc, văicărelile legându-se mai degrabă de motivul neîntoarcerii celor mai buni care, fireşte, rămân în Occident. Nu înseamnă că nu există şi un segment intern conservator şi învechit care cam uită în ce an ne aflăm, părându-i rău de această libertate, care este unul din marile câştiguri pe care le-am dobândit după 1989. I-ar vrea întorşi cu forţa pe tinerii României, să pună umărul la consolidarea Ţării, să plătească pensii, să se sacrifice pentru trei sute de euro pe lună. Ehe, cât de bune şi pline de învăţăminte erau celebrele repartiţii!
În spaţiul nostru public apare din când în când comparaţia între paşoptiştii din secolul al XIX-lea care au avut o influenţă remarcabilă, imposibil de negat (revoluţionând şi limba română, dar şi moravurile publice, dând o direcţie pro-europeană clară unei societăţi destul de orientalizate aşa cum reiese atât din memoriile principelului Nicolae Suţu dar şi din mult mediatizatul film Aferim!) şi aşa-zisa elită neo-paşoptistă de după 1990. Mesajul era acelaşi şi atunci şi acum: totul este de (re)făcut, terenul fiind virgin, posibilităţile de acţiune ar fi nelimitate. Însă după ce au trecut aproape două decenii şi jumătate din 1989, această comparaţie parcă s-a mai domolit, ea dovedindu-şi evidentele limite.
Care ar fi diferenţa esenţială între cele două cazuri? Dacă paşoptiştii erau fiii boierilor care reprezentau elita conducătoare a celor două Principate, preluând natural, până la urmă, puterea politică (dar şi moşiile părinţilor fapt ce le-a oferit totuşi o independenţă financiară care pare de domeniul SF acum, când aparent fiecare om politic are un singur comandament i-moral: cum să se îmbogăţească mai repede), având posibilitatea de a transforma în mod direct realitatea, beneficiind, e drept, şi de o conjunctură geo-politică foarte favorabilă, dar pe care au folosit-o cu maximă responsabilitate şi inteligenţă, în schimb neo-paşoptiştii nu au mai beneficiat de ajutorul elitei politice de după 1989 care deja confiscase puterea, nedorind în niciun caz s-o împartă cu altcineva. Care a fost mereu perceput ca provenind structural de pe o altă planetă, nişte naivi incurabili care nu ştiu cum merge treaba (20% sau doar 10% din valoarea contractelor?). Cine a studiat ani de zile în Occident este mult mai greu să fie corupt şi preluat (dar nu imposibil) de către sistemul elitei nomenklaturii comuniste, corcită cum a fost această cu reprezentanţi de frunte ai Securităţii şi vârfuri ale mahalalei. De aceea, neo-paşoptiştii au fost dispreţuiţi: nu mai era loc pentru ei la masă bucatelor, deranjau, chiar dacă la nivel retoric ţara clama ipocrit că are mare nevoie de expertiza lor, ei au fost exilaţi în posturi banale în care nu mai erau periculoşi pentru establishment. O minoritate, cea mai cooperantă şi slabă de înger, cu orgoliu direct proporţional cu importanţa diplomei academice dobândite în afară a fost folosită fără neruşinare, fiind aparent complet decredibilizată (cazul cel mai elocvent este cel al Ioanei Petrescu) ajungând doar simplă executantă a establishment-ului politic.
Dintr-o alta perspectivă mai relativistă, ce este până la urmă o diplomă decât o bucată de carton, un obiect pe care-l păstrăm în dosare şi bibliorafturile albastre sau roşii în care depozităm toate diplomele cu care ne-am înarmat în această viaţă, crezând că ele, diplomele, ne vor conferi mai multe şanse de reuşită în viaţă. Uneori o fac, alteori nu, nu este obligatoriu întotdeauna. În plus, inflaţia diplomelor din România le-a cam redus la derizoriu. Diploma atestă nişte cunoştinţe care şi ele pot fi adevărate, obţinute prin muncă sau doar bifate naiv, dar nu poate certifica însăşi viaţa care se strecoară şi trăieşte printre ele.
