Am pornit aceste însemnări, dorind să scriu doar despre excepţionalul volum de memorii „Pianistul”, scris de Wladislaw Szpilman, celebru pianist şi supravieţuitor al Holocaustului polonez. Şi am dorit să fac asta, datorită modului profund în care m-a marcat lectura acestei cărţi de excepţie, dar şi datorită secretului care l-a salvat pe Wladek, tânărul pianist, de la a împărtăşi soarta celorlalte milioane de evrei gazaţi sau arşi în cumplitele lagăre naziste – MUZICA. Apoi, la două zile după terminarea volumului semnat de Szpilman şi apărut la Editura Humanitas în 2019, Netflix-ul mi-a prilejuit o altă întâlnire culturală memorabilă – vizionarea unuia dintre cele mai tulburătoare filme dedicate victimelor iudaice ale fanaticilor germani naţional-socialisţi: „Playing for Time”, titlu pe care nici nu am de gând să îl traduc, pentru că sonoritatea lui engleză are ceva aparte şi exprimă întocmai ideea filmului – aceea că arta, muzica a salvat câţiva (prea puţini, dar totuşi…) evrei de la o soartă teribilă.
Atât volumul de memorii al lui Szpilman, cât şi pelicula realizată în 1980, prezintă cu un naturalism desăvârşit şi tulburător destinele frânte ale atâtor şi atâtor intelectuali (şi nu numai) de origine iudaică din Europa. În timp ce „Pianistul” spune povestea unuia din cei mai buni muzicieni ai secolului al XX-lea, „Playing for time” aduce în prim plan un grup de femei remarcabile, din care se remarcă două: Fania Fenelon (o celebră cântăreaţă a perioadei interbelice, în Paris) şi Alma Rose (nepoată a cunoscutului compozitor iude-german, Gustav Mahler), acestea două din urmă făcând parte din Orchestra Femeilor din Auschwitz. Filmul este, la rându-i bazat pe memoriile Faniei Fenelon, intitulate „Muzicienii de la Auschwitz”.
Pianistul sau lucrările destinului
”Pianistul”, de Wladislaw Szpilman
Editura Humanitas Fiction, Colecție Raftul Denisei, Bucureşti, 2019
Traducere: Luiza Săvescu
Wladislaw Szpilman a început să-şi scrie memoriile imediat după terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial, aşadar tonul întregului volum nu are nimic din nostalgia unor amintiri obişnuite, ci conţin şi păstrează violenţa imediată a experienţelor prin care trecuse individul Szpilman şi care tocmai se încheiaseră. Însă este clar, din relatările povestitorului, că nimic, niciodată, nu va fi complet terminat în ceea ce-l priveşte. Faptul că întreaga familie i-a pierit, că toate obiectele personale au fost distruse, furate ori au dispărut, faptul că toată viaţa lui de până în 1939 a fost ştearsă cu buretele, ca şi cum nu ar fi existat, face ca pianistul Szpilman să menţină o oarecare distanţă faţă de personajul Szpilman, cel redat în carte. Printr-o curioasă metodă brechtiană de îndepărtare şi neidentificare cu acţiunile cărţii, modul de a scrie reuşeşte parcă să apropie şi mai mult cititorul de ororile şi spaima ce au caracterizat anii de refugiu şi de fugă ai marelui muzician. Ce paradox, până la urmă! Câci dorindu-şi să lase în urmă mizeria şi nenorocirile prin care trecuse, autorul nu face altceva decât să le sublinieze şi mai tare şi să le aducă şi mai aproape de sine.
Fiecare capitol al „Pianistului” poartă câte un titlu reprezentativ pentru o întâmplare sau un loc marcant din periplul de 5 ani prin care a „călătorit” Szpilman. Unul din episoadele cele mai cutremurătoare, tocmai prin meschinăria gestului (meschinărie obligată de lipsa de resurse) este cel în care, cu atenţie şi iubire Samuel Szpilman, tatăl lui Wladislaw, taie o caramea în şase bucăţi pe care le împarte cu mâinile tremurânde membrilor familiei sale, în timp ce aşteaptă trenul morţii care să-i transporte spre lagărele cumplite în care aveau să-şi afle sfârşitul. Cu toate acestea, întregul volum semnat de Szpilman (apărut în 2019 la Editura Humanitas într-o frumoasă traducere a Luizei Săvescu şi pentru care trebuie să-i mulţumim Denisei Comănescu, căci ne oferă spre descoperire un document de o incontestabilă necesitate) este traversat nu doar de spaimă şi teroare, ci şi de un delicat, aproape insesizabil (dar totuşi prezent, în mod indiscutabil) sentiment de speranţă. La fiecare pas, apare cât o persoană sau are loc o întâmplare care, în ultimul moment, cel mai disperat şi terifiant, îl salvează pe Wladislaw din pericol şi îi permite să se strecoare cu agilitate printre nazişti, reuşind să supravieţuiască pogromului, ghetourilor şi hăiturii naţional-socialiştilor aflaţi la vânătoare de iudei în Varşovia. Cu adevărat, un volum scris cu măiestrie de un muzician desăvârşit.
Playing for Time sau destinul muzical feminităţii salvate
Playing for Time (1980)
Regie: Daniel Mann
Scenariu de Arthur Miller, bazat pe memoriilor Faniei Fenelon
Distribuţie: Vanessa Redgrave, Jane Alexander, Maud Adams, Shirley Knight
Nota 8/10
Disponibil pe Netflix
Vanessa Redgrave este de foarte mult timp una din actriţele care mă fascinează. Nu aş şti să spun de ce – poate datorită delicateţii, fragilităţii ei, poate datorită unei eleganţe reţinute, poate datorită unui mister carismatic. Poate că datorită tuturor acestor calităţi la un loc, calităţi ce i le-am admirat pe deplin şi în „Playing for Time”, un film realizat în 1980 de Daniel Mann şi în care actriţa britanică a interpretat cu talentu-i nativ şi binecunoscut rolul cântăreţei evreice franceze, Fania Fenelon. Spre deosebire de volumul de memorii al lui Szpilman, pelicula menţionată adaugă sentimentelor de teroare şi pericol iminent şi unul de delicateţe, datorat prezenţei feminine numeroase – este, până la urmă, un film dedicat chinurilor prin care au trecut femeile evreice în lagărele de concentrare naziste din Polonia. De altfel, soarta membrelor Orchestrei Femeilor de la Auschwitz, deşi pare a fi una mai fericită decât a celorlalte prizoniere, este, de fapt, mai cruntă – iluzia unei vieţi mai uşoare datorate talentelor artistice ale lor le face să-şi piardă întrucâtva forţa de a rezista la ororile lagărului şi le face mai vulnerabile la propriile slăbiciuni (aşa cum se întâmplă cu Marianne, excelent intepretată de Melanie Myron) sau le face subiectul invidiei unor gardiene monstruoase ce-şi dorea ele însele eliberarea din funcţie şi părăsirea Auschwitz-ului (aşa cum se petrece cu Alma Rose, în interpretarea opulentă dar oarecum golită de semnificaţie, a lui Jane Alexander).
Pe de altă parte, forţa feminină este pusă în valoare de Vanessa Redgrave, care îi dă viaţă Faniei Fenelon. Actriţa îşi utilizează din plin abilităţile expresive ale corpului, mimica feţei, gesturile mâinilor delicate (ca de pianistă), chiar şi vocea (care chiar dacă nu este foarte lucrată, transmite emoţiile, frica, pasiunea pentru muzică), pentru a aduce în faţa publicului o artistă chinuită de duritatea unui regim absurd, dar şi de ideea că oamenii trebuie mereu să fie împărţiţi în evrei şi arieni. Aşa cum spune Fania, la un moment important al filmului – „M-am săturat să fiu catalogată drept evreică, franţuzoaică, ariană. Sunt femeie! Sunt om!”. Nu e de mirare că „Playing for time” a devenit una din cele mai tulburătoare piese ale lui Arthur Miller, cel care a dramatizat memoriile Faniei Fenelon (şi care, fie vorba-ntre noi, s-a opus din răsputeri ca Redgrave să o joace în film, din cauza unor zvonuri potrivit cărora actriţa ar fi fost anti-Sionistă).
„Pianistul”, „Playing for Time” – două incursiuni de marcă într-un moment al istoriei ce nu trebuie uitat. O carte, un film, două poveşti care par să se îmbine pentru a da naştere unui tablou teribil, ce portretizează apusul unei lumi, criza unui popor care, mai apoi, a renăscut din propria cenuşă (la propriu şi la figurat). Nu pot decât să vă îndemn să citiţi, să priviţi, să învăţaţi şi să nu uitaţi!
(Sursă fotografii: Libhumanitas.ro, IMDb.com, Wikipedia.com, TheGuardian.com, Torontopubliclibrary.ca)
