Avanpremieră editorială: ”Manuscrisul fanariot”, de Doina Ruști

Filme-cărți.ro vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul ”Manuscrisul fanariot”, de Doina Ruști, apărut de curând la Editura Polirom, Colecția Fiction Ltd. Iată, la început, câteva amănunte despre această carte:

„Manuscrisul fanariot este o carte fastuoasă, de o senzualitate molipsitoare. Este un poem închinat Bucureştiului fanariot, o urbe, sau mai bine zis o încropeală urbană, care se leagănă zi şi noapte în ritmul moleşitor al manelelor, cufundată în fumul ciubucelor, în superstiţii, zvonuri şi magice arome orientale, şi care se lasă asaltată în răstimpuri de frenezii endemice şi fără obiect, de tristeţi grele şi melancolii fără nume.

Dacă ar fi atît şi tot ar fi de-ajuns.

Dar povestea despre o iubire imposibilă şi care sfarmă cutumele, pe care ne-o spune, sprijinită pe documente şi cu talentu-i bine cunoscut, Doina Ruşti, ridică perdeaua de pe o lume cu obiceiuri, relaţii private nemiloase, comportamente surprinzătoare şi habitudini stranii care îl aruncă în perplexitate chiar şi pe criticul cu bune cunoştinţe istorice.” (Eugen Negrici)

Fragment:

Ziua de târg umplu oraşul de lume, iar ţiganii lui Doicescu ajunseră cu greu la capătul Podului de Afară, unde era spânzurătoarea. Ultimul spânzurat fusese pe vremea ciumei lui Şuţu, când nişte ciocli prinşi la ciordeală au fost luaţi pe sus şi duşi direct la târg. Maiorca nu‑i văzuse, dar auzise deseori povestindu‑se despre ochii unuia dintre ei, ieşiţi din cap de durere.

Tranca, doar în cămaşă, era legată la stâlp. Prin oraş, aprozii strigau cât îi ţinea gura că vrăjitoarea va fi spânzurată pe la amiază, iar pe urmă putea s‑o vadă oricine până la miezul nopţii. Dacă n‑ar fi fost vară, ar fi lăsat‑o mai mult. Dar aşa, cine voia s‑o vadă moartă trebuia să dea bici la cai.

Singurul lucru pe care putea să‑l mai facă Maiorca era s‑o încurajeze înainte de momentul fatal. Leun încercase să dea bani unui nefer s‑o facă scăpată, însă omul îi spusese cinstit că era ca şi moartă. Până la urmă îi plătise 2 taleri călăului ca să strângă ştreangul ca lumea şi să nu‑i lungească durerea morţii.

Tranca îl privea crunt, ca şi prima oară, iar Leun se gândi că tot răul era spre bine. Văzând însă durerea de pe faţa Maiorcăi se simţi vinovat. În amiaza de vară, condamnata arăta ca o stăncuţă trecută prin viforniţa iernii. Părul lipit de cap, împletit în câteva cozi, bătute cu nasturi şi tinichele, o făcea şi mai posacă decât era. Până şi ochii ei verzi se închi­seseră la culoare, prăfuiţi de cenuşile morţii.

Crainicul anunţă în goarnă răutăţile Trancăi, de vrăjitoare temută, amintind viperele care uciseseră oameni, descântecele şi, nu în ultimul rând, dispariţia unor oameni, cum erau valetul Leun şi Ilie vătăşelul de curte. Între sprâncenele femeii se ridicară doi viermi graşi. Acuzaţia i se păru de maximă nedreptate. Leun, valetul rusului, era un escroc. Se tocmiseră pe 2 taleri ca să‑l scoată din oraş. Era beznă şi se auzeau armaşii pe la poduri, căci valetul era deja căutat peste tot. Amândoi tremurau şi voiau să scape unul de altul cât mai curând. Bărbatul îi dăduse o pungă, iar ea se ţinuse de cuvânt, scoţându‑l pe drumul Braşovului. Abia a doua zi a văzut că în pungă nu erau decât două parale turceşti.

Cât despre Ilie, era chiar culmea s‑o acuze pe ea pentru un nemernic! În noaptea incendiului, Tranca era în baltă. Îşi lăsase hainele pe mal, fără să ştie că nu avea să le mai vadă vreodată. Voia să scoată nişte nuiele de răchită pentru un scaun. Când Maiorca a‑nceput să strige, ea a fost prima care‑a ajuns. Avea cosorul în mână şi nu şi‑a dat seama. Toată tără­şenia din acea noapte a fost un accident. I‑a tăiat gâtul, dar din greşeală. Era imposibil ca Dumnezeu să nu ţină cont de asta. Grăsanul avea mâinile în cămaşa Maiorcăi. Ce mamă ar fi stat la discuţii? I‑a sărit în spinare, iar din case s‑au năpus­tit ţiganii. Vătăşelul s‑a scuturat ca un bivol. Câteva braţe s‑au întins spre el, iar când bărbatul a primit un pumn în falcă, s‑a clătinat ca o tulpină luată de vânt şi au ajuns amândoi în baltă. El a căzut cu gâtul în cosorul ei. Un timp nici n‑a mai ştiut de ea, până când o tulpină i‑a gâdilat nasul. Aproape un ceas s‑a chinuit să‑l priponească la rădăcina unei răchite.

În minte pluti câteva clipe cadavrul vătăşelului, umflat de apă, iar Tranca îşi făcu o cruce cu limba. Dacă o să‑l ducă în spate pe lumea ailaltă, aşa umflat şi înnămolit, ar fi cea mai mare nedreptate din lume!

Câteva fluierături se ridicară la cer, iar unii aruncară în ea cu ouă clocite, aduse special de acasă. Leun era acum îndu­ioşat, iar plânsul zguduit al Maiorcăi îl umplu şi pe el de lacrimi. Deveniseră o singură fiinţă făcută din suferinţă şi dor.

Printre înjurături şi huiduieli răsună vocea lui Cucumeaua, înaltă, cum n‑o mai auzise până atunci, ca o talangă. Strigă în ţigăneşte ceva, nişte cuvinte ca o chemare, care însufleţiră faţa bătută a Trancăi. Ea îi răspunse, slobozind o voce sub­ţire, de copil abia trezit după un somn lung.

Călăul, fost mataragiu domnesc, îi făcu lui Leun cu ochiul, în semn că se ţinea de cuvânt, iar un minut mai târziu Tranca fu aşezată în ştreang.

Peste Bucureşti gurile nevăzute se strânseră cu durere, iar oraşul intră într‑o perioadă de post.

Câteva zile, peste Bucureşti domni liniştea. Doar în curtea contelui Hastatov era agitaţie. Musafirul de soi avea nevoie de haine, iar lui Leun i se făcu cinstea de‑a fi chemat.

Casa rusului avea cele mai înalte tavane văzute vreodată, iar pereţii erau mai netezi ca hârtia de scris. Pe divanul din antreu, un morman de mătăsuri fusese pregătit pentru noile haine. Leun pipăi pânza. Era mătase turcească, dar şi alagea din mahalaua Sf. Gheorghe, ceea ce‑l puse pe gânduri. Ce haine alese se puteau face din ţesături ieftine, bune pentru precupeţi, nicidecum pentru boierii de neam?

Contele apăru în uşă cu un zâmbet care îi topi inima. Era înalt şi drept, iar de pe faţa lui lipsea şarpele vicleniei. Hastatov era cel mai fericit om întâlnit până atunci, iar aceasta a fost cea mai lungă întâlnire cu el.

— Te‑am chemat pentru o treabă mai delicată decât cro­itoria şi asta pentru că ştiu că‑mi eşti devotat.

Nimeni nu vorbea în acest fel, iar Leun se simţi ca într‑o bibliotecă. Contele îi arătă un portret al străbunicului său. Apoi îi povesti că se născuse într‑o familie de armeni. Hakim Hastatov era numele lui întreg.

Un valet aduse lichioruri şi tabac, iar rusul îi făcu semn să bea, atingându‑i obrazul cu un deget. Mişcat de atenţia contelui, Leun pironi ochii în podea. Hastatov avea papuci de dantelă, din care ieşeau degetele cu unghii vopsite carmin. De alături se auzea un pian.

Leun sorbi din paharul de lichior, trăgând în nas mireasma de zarzără care stă să pocnească. Când era cu obrajii aprinşi şi cu ochii plini de scântei, rusul îşi mângâie codiţa din barbă şi îl puse la curent cu adevărata lui misiune.