Filme-cărți.ro vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul ”Însemnările lui Aram”, de Maria Àngels Anglada, în curs de apariţie la Editura Meteor Press. Iată, la început, câteva amănunte despre această carte recomandată de Filme-cărți.ro:
Însemnările lui Aram (titlul în catalană Quadern d’Aram), de Maria Àngels Anglada
1915, Armenia.
Guvernul turc a decis exterminarea poporului armean.
Aram, un băiat de 15 ani, împreună cu mama lui, Maryk, fug din ţară. Urmează un lung exil, cei doi călătorind din ţară în ţară, până la Marsilia.
Aram îşi notează amintirile într-un caiet oferit de tatăl lui, Vahé, un poet renumit, asasinat de turci.
Maria Àngels Anglada (1930-1999), licenţiată în Filologie Clasică, autoare de poezie, eseuri şi proză, este unul dintre cel mai prestigioşi autori catalani, tirajele impresionante ale operelor sale în catalană şi în numeroase alte limbi marcând recunoaşterea valorii scrierilor sale. Lucrările sale prezintă o serie de constante: solidaritatea şi afecţiunea faţă de cei năpăstuiţi; denunţarea nedreptăţilor; interes pentru păstrarea memoriei istorice.
Editura Meteor Press a publicat traducerea cărţii sale Vioara de la Auschwitz.
III
ÎNSEMNĂRILE LUI ARAM. ATENA
PĂSTORII DIN VAN
— Surate roze, ascultaţi: turmele noastre nu mai sunt,
Le-a secerat coasa urgiei.
Erau însetate şi se-adăpau
din izvoare şi râuri de sânge.
Au pierit, însetate, pe malurile pâraielor.
Hrant Nazarianţ
Uneori, mă trezesc peste noapte şi strig. Sau am un coşmar şi strig, chiar dacă sunt adormit. Am cincisprezece ani, dar nu mă pot stăpâni: îl strig pe tata, îi strig numele: Vahé, Vahé! Le strig pe bunica şi pe cele două surioare ale mele: Sofia, Iané!
Mama, Marik, mă aude şi vine la mine. Mă înveleşte ca în copilărie şi-mi trece mâna peste fruntea umedă de sudoare, iar mie mi se pare răcoroasă ca trandafirii ei din Trabizonda:
— Taci, Aram, fiule! E târziu, dormi, nu-i deştepta pe ceilalţi.
Îmi amintesc, auzind-o, cântecul de leagăn pe care mi-l fredona când eram mic; nu l-am învăţat atunci, bineînţeles, ci mai apoi, când le legăna pe surioarele mele. E acelaşi cântec, mi-a spus, pe care i-l cânta bunica:
Dormi, copile, închide ochişorii,
somnul să coboare peste ochii tăi frumoşi…
Dormi, adu somnul şi la mine,
Maică a Domnului, adu somnul la copilaş.
Nani, nani, copilaş, nani, nani,
Copilaşului i-e nespus de somn.
Însă acum n-aş vrea să mi-l cânte. Sunt mare şi, mai mult, i-ar putea trezi pe ceilalţi. Nu dormim singuri, suntem o mulţime de femei, copii, câţiva bătrâni – mulţi au pierit pe drum – şi bărbaţi care încă n-au emigrat. Noi am nimerit într-un adăpost în clădirea operei din Atena; alţii sunt în hotelurile de pe coastă, pe insule, în pieţe acoperite, în mănăstiri… Nu ştiu câţi am rămas, cred că nimeni nu ştie prea bine.
Întotdeauna îmi amintesc de tata mai des decât de ceilalţi din familie, deşi îi iubesc pe toţi. Mă gândesc la tata, care e mort, care trebuie să fi murit, sunt sigur, cu armele în mâini, luptând împotriva ucigaşilor noştri turci. În ciuda lucrurilor pe care le-am auzit, nu mă pot gândi că a murit altfel, curajos cum era, deşi părea firav şi subţire, cu ochelarii lui. Nu vreau să mă gândesc la fetiţe sau la bunica: despre ele ştim cum au fost ucise, dar nu vreau să mă gândesc şi nici să scriu despre asta.
Tatăl meu e un poet. Nu spun „era”, fiindcă poeţii nu mor niciodată. A publicat deja două cărţi, dar mă tem că exemplarele s-au rătăcit sau au fost date pe foc, mai puţin cele pe care le-a luat mama când am purces împreună spre Van. Nu s-a despărţit niciodată de ele, în toate călătoriile şi drumurile pe care a trebuit să le facem. Le-a luat din plăcerea de a le avea mereu la ea, nu fiindcă ar fi avut vreo presimţire rea, aşa mi-a zis.
Îmi amintesc foarte bine pregătirile pentru călătoria noastră şi soarele care strălucea vesel în dimineaţa în care am plecat de acasă: ultima dimineaţă fericită, ultima zi în care mi-am mai văzut surioarele, pe bunica şi pe tata, Vahé. Ultima îmbrăţişare a părinţilor mei, ultimele sărutări din partea fetiţelor şi a bunicii:
— Marik, stai liniştită, spunea bunica. Nu-ţi face griji pentru fetiţe sau pentru Vahé.
— Nici pentru trandafirii tăi, a adăugat tata. La întoarcere, o să-i găseşti bine îngrijiţi.
Locuiam într-o casă cu o grădiniţă plină de tufe de trandafiri. Mama spunea că sunt trandafiri din Anatolia, cei mai înmiresmaţi din întreaga lume. Acum, lăsam totul în urmă din pricina unei făgăduieli a mamei. În urmă cu un an, zăcusem grav bolnav de pneumonie, fusesem cu un picior în groapă. Mama, care e foarte credincioasă, făgăduise că, dacă mă vindec, aveam să facem amândoi un pelerinaj la mănăstirea de la Narek, în apropiere de lacul Van, şi la biserica Sfânta Cruce, pe insula Akdamar. Un drum lung şi întortocheat înspre munţi: de aceea ne alăturam unui grup care anul acela se îndrepta tot într-acolo. Se sărbătorea un centenar, nu-mi amintesc care, al Sfântului Grigore Luminătorul.
Urma să lipsesc de la şcoală multe săptămâni, dar eram încă mic, şi tata, care era profesor de greacă şi de franceză, se învoise:
— Când vă întoarceţi, o să fac pregătire cu tine şi-o să te aduc la zi.
Mă pusese să iau cu mine vreo două cărţi, ca să studiez în ceasurile libere. Mama avea rude în vilaietul Van, nişte veri care aveau să ne găzduiască; dacă n-ar fi fost ei, nu cred că tata ne-ar fi lăsat să călătorim atât de departe. Cea care s-a întristat cel mai mult a fost bunica, de parc-ar fi încercat-o o presimţire. I-a fost foarte greu să se desprindă de mine:
— Mergeţi cu bine, Aram! Dumnezeu să te binecuvânteze!
De-atunci, nu i-am mai auzit niciodată vocea. Uneori, însă, i-o visez. Încă e prea dureros pentru mine să aştern pe hârtie amintiri despre familia noastră. Poate ceva mai încolo am s-o fac. Acum vreau să însemnez un fapt foarte important: mi-am găsit un prieten. N-aveam niciunul aici: aproape toţi băieţii sunt mai mici decât mine.
Mi-era aşa de dor de mare, încât am hotărât să mă duc până în port; pe jos, fiindcă n-aveam bani să ajung altfel. Am mers mult şi am tot întrebat pe unde s-o iau, până ce am ajuns la mare, în portul Pireu. Nu mai văzusem niciodată atâta forfotă; în Trabizonda era foarte diferit, ca să nu mai spun de lacul Van. Mie-mi place foarte mult să înot, iar tata mă obişnuise de mic, de la şase ani, să înot nu doar în mare, ci în râul Deghirmen, unde e mai anevoios. Uneori, merseserăm până la trecătoarea Zingana, în munţi, iar tata îmi zicea:
― Înoţi ca un somon.
Nu fiindcă aş fi înotat împotriva curentului, cum mi-a spus că fac somonii; ci fiindcă-mi plăcea să mă scufund în apele învolburate. La nouă ani înotam deja în lacuri de acumulare, chiar şi pe sub apă, până ce mă usturau ochii. Ei bine, acum am găsit un prieten, un băiat asemenea mie. Îl cheamă Iorgos şi e grec, fiu al insulei Symi. ştie să se scufunde şi e pescar de bureţi. Am intrat în vorbă cu el şi ne-am împrietenit imediat. M-a invitat să bem o oranjadă şi mi-a povestit o sumedenie de lucruri despre viaţa lui, despre insulă, despre unchiul lui, Kostas. Mi-a oferit şi jumătate din prânzul lui, care mi s-a părut foarte gustos, mai ales pâinea şi carnea la frigare. Ascultându-l şi vorbind cu el, nici nu-mi dădeam seama cum trece timpul:
— Doamne, cât e de târziu! Trebuie să plec, mama s-ar putea îngrijora.
M-a însoţit o bucată de drum şi ne-am înţeles să ne mai întâlnim, chiar mâine. Nu mi-e greu defel să merg pe jos până-n port.
Azi ne-au împărţit haine, au venit la ţanc. Mama nu ştia cum să mi le mai cârpească, mai ales la coate şi genunchi. Spune că sunt de la o asociaţie americană care se numeşte NER[i], aceeaşi care sprijină orfelinatele în care se află mii de copii armeni. Eu am primit o flanelă nou-nouţă şi nişte pantaloni care-mi sunt cam largi, dar Marik o să-i ajusteze pe măsura mea. Am mai primit pantofi şi nişte ciorapi. Marik a fost şi ea silită să-şi modifice rochia pe care o primise, fiindcă acum e foarte slabă.
Am îmbrăcat imediat flanela ca să mă întorc în port. Pantofii nu, mama zice că trebuie să mă ţină mult. M-am întâlnit cu prietenul meu Iorgos la locul stabilit şi m-a dus să-i cunosc unchiul şi pe ceilalţi marinari; toţi sunt din Symi, cu excepţia unuia, care e de-ai locului. Am luat prânzul cu ei pe vapor, un prânz foarte gustos: de când nu mai mâncasem o carne de miel atât de bună! Mi-au pus şi o porţie zdravănă de caracatiţă, fiartă înăbuşit, cu orez:
— Mănâncă, băiete, că până acum trebuie să fi făcut foamea! îmi zicea unchiul lui Iorgos.
— Da, dar nu mai pot, mulţumesc.
— Eşti deja mare, bea din vinul nostru, e vin de Rodos, adăuga el.
După ce am isprăvit prânzul, mi-au arătat tot vaporul, care nu e nici nou, nici foarte mare, în schimb e foarte bine alcătuit şi clădit. „Totul a fost făcut pe şantierul naval din Symi”, mi-a explicat, grozav de mândru, Iorgos.
— Vezi icoana asta? E Sfântul Nicolae, oblăduitorul tuturor marinarilor. Ne scapă ori de câte ori trecem prin primejdie, el sau Sfântul Mihail Panormitul, proteguitorul insulei.
Între prânz şi sporovăiala cu marinarii din Symi, timpul zbura. Ce schimbare faţă de după-amiezile lungi, nesfârşite, petrecute în refugiu, când era vreme urâtă, şi mai ales faţă de lungile ierni din Erevan!
Nu mai petrecusem atât de bine de când părăsiserăm Vanul, cu atâta timp în urmă. Nici ei nu-i pot suferi pe turci. Mi-au povestit multe lucruri, mi-au vorbit despre proiectele lor. Dar cel mai bine este că aceste proiecte… mă au în vedere şi pe mine. Au renunţat la negustoria de bureţi, nu mergea foarte bine, iar acum se ocupă de coral, din cel roşu. Mai încolo, Iorgos o să mă înveţe să mă scufund şi o să-mi dea de lucru la bord. Mi-au făgăduit şi sunt sigur că o să se ţină de cuvânt.
Prietenul meu le-a vorbit despre iscusinţa cu care înot şi despre cât de mult îmi place marea. Le-a spus că pot înota deja pe sub apă, în apnee, şi cred că a cam înflorit puţin lucrurile. Dar e adevărat că marea mă atrage, chiar şi acum, când ştiu cum au murit bunica şi fetiţele: însă vina nu este a mării, ci a oamenilor, a blestemaţilor de turci. Marea e nevinovată. Aşa că o să lucrez cu pescarii greci de mărgean, o să fac tot ce trebuie. Mi-au spus că o să se ducă să vândă mărgeanul tocmai la Marsilia, oraşul unde-o să locuim noi!
[i] Near East Relief (n. a.)
