Definiția priapismului: ”Priapismul este o afecțiune medicală posibil dureroasă, în care penisul erect sau clitorisul nu se întorc la starea flască, în ciuda absenței stimulării atât fizice, cât și psihologice, în termen de patru ore. Această erecție anormală, persistentă și dureroasă a penisului este involuntară și nu are nici o legătură cu stimularea sexuală și nici nu dispare după ejaculare. Cauza este o insuficientă drenare a sângelui care umple corpii cavernoși, menținând penisul în erecție. Spre deosebire de cazul unei erecții fiziologice, în priapism glandul nu este umflat și rămâne moale.
Priapismul (tromboza corpilor cavernoși) apare și ca simptom la unele boli grave, ca leucemia granulocitară cronică (L.G.C.) (denumită și mieloleucoză cronică, leucemie mieloidă cronică). Există două tipuri de priapism: flux scăzut și flux crescut; 80-90% din cazuri sunt cu flux scăzut. Morbiditatea cronică majoră asociată cu toate tipurile de priapism este disfuncția erectilă persistentă și impotența.” (Sursa: Wikipedia)
Unul dintre eroii lui Radu Aldulescu, din cel mai recent roman al său, ”Cronicile genocidului”, suferă de această boală, pe care unii o consideră o binefacere. Faptul că se cuplează cu o nimfomană este chiar uimitor, dar trebuie să precizăm că eroul nostru, Robert Diavolul, are o filosofie destul de interesantă despre priapism, pe care o redăm în ceea ce urmează:
”Priapismul se asemănă în multe privințe cu ulcerul. Adesea merg mână-n mână, de vreme ce deservesc sau afectează două funcții principale și ca să zic așa decisive… În eventualitatea că omul s-ar trage din maimuță, el este de fapt un tub digestiv cu funcții sexuale. Ți se scoală și de foame, și de îmbuibare, și când te simți epuizat, și când ești prea odihnit, și când faci pe tine de frică, și când dai pe-afară de curaj, și-n cea mai neagră tristețe, și-n culmea bucuriei.
Nu mai spun când îți dă moartea târcoale, dar și-n perioadele faste când te simți nemuritor. Când ești în vână și când te-ai floșcăit în ultimul hal. La tinerețe, ca și la bătrânețe. E o pacoste și-un blestem, te roade cu încetul și te năruie. E însăși putreziciunea putreziciunii care n-p poți ține la depărtare decât cu post și rugăciune: așa ne scoate pe noi din lațurile cu care șarpele ne-a împiedicat prin patimile cele trupești, prin îndemnurile spre desfrânare și prin trândăvia cea rea… Cu dietă și tratament, dar cel mai sigur e să te operezi, ceea ce comportă totuși niște riscuri. E un nerv sensibil, mă rog, poți să paralizezi. De aceea se spune că o operație mai sigură decât aceea de priapism ar fi castrarea, care și ea presupune un tratament costisitor. Eu unul, dacă nu mi-am permis tratamente și operații și nici n-am avut tăria să mă pocăiesc îndeajuns, n-am decât să suport consecințele.”
(”Cronicile genocidului”, de Radu Aldulescu, Editura Cartea Românească, 2012, pag. 220-221. Sublinierile ne aparțin)
