În această săptămână, am citit revistele Observator cultural, Cultura, România literară.
–”Observator cultural”, nr. 483 (741)/25 septembrie-1 octombrie 2014. Au fost multe discuții pro și contra apariției lui Radu Beligan la ”ziua de naștere”/lansarea candidaturii lui Victor Ponta. Dacă părerea mea o cunoașteți (nu era cazul să apară acolo!), mi-a plăcut articolul lui Liviu Ornea, care închide astfel: ”În vreme ce dl Ponta şi stafful său se pregăteau de marea sărbătoare şi chiar în timp ce încă-nu-preşedintele primea graţios ovaţiile şi uralele norodului uselist, la Tîrgu Mureş se desfăşura, mai pe tăcute, o ediţie locală a Bookfest. Nu pe un stadion Naţional, ci la Teatrul Naţional pe care l-a umplut o mulţime de oameni veniţi să vadă şi să cumpere cărţi, să asiste la lansările care s-au succedat aproape non stop. E drept să dăm cezarului ce-i al lui şi să spunem că maximul de audienţă l-a înregistrat Andreea Esca (fără rival(ă), din moment ce, Polirom lipsind, Mihaela Rădulescu s-a odihnit). Dar a fost lume multă şi la lansările scriitorilor obişnuiţi care nu pot visa la statutul de intelectual-vedetă al prezentatorilor TV. Un public tînăr în majoritate, interesat de cultură, dornic să citească şi să vorbească despre cărţi, fericit că în oraşul lui se întîmplă ceva deosebit, un public destul de diferit de acela, cam blazat, de la Bookfest-ul bucureştean. N-ar fi fost mai bine ca maestrul Beligan să trimită un mesaj înregistrat Bookfest-ului?”
Leonard Cohen a împlinit 80 de ani. Prilej pentru Radu Călin Cristea să își scrie impresiile cu privire la modalitatea în care l-a cunoscut pe Cohen: ”Eram, apoi, un abonat al de nimeni revendicatului post de gardă de la aşa-numita „porcărie“. Păzeam, pur şi simplu, pe o coamă mai ferită a unităţii, un punct strategic: crescătoria de porci. Evadam într-un absolut grotesc. Nici o echipă de control ofiţeresc nu călca pe la „porcărie“: se urca în pantă, te trăsnea mirosul pestilenţial şi drumul pînă acolo însemna un slalom dibaci printre fecalele diseminate de menţionatele rîmătoare. Animalele se comportau incomparabil mai civilizat decît multe dintre cadrele militare: îşi vedeau de treburile lor, veneau să le scarpini pe spinare şi ochii lor galeşi aproape că îţi vorbeau despre melancolia vieţii de efemeridă. Lumea ţi se aşternea la picioare, bineînţeles, dacă reuşeai să convieţuieşti cu parfumul exclusivist al zonei. Acea oază de exotică independenţă era nepreţuită pentru mine. Mă întindeam pe iarbă, în geanta măştii de gaze ţineam tot soiul de bunătăţi trimise de părinţii mei din Ardeal, un radiocasetofon mic, dar nemţesc mă arunca în văzduhuri salvatoare: ascultam Europa Liberă şi, har Domnului!, mult, foarte mult Leonard Cohen.”
–”Cultura”, nr. 34 (485)/18 septembrie 2014. Se vinde ”Cumințenia pământului”, de Constantin Brâncuși, iar statul român are dreptul de preempțiune. Până vom afla deznodământul licitației (se pare că Ministerul Culturii nu are deloc o asemenea sumă vehiculată-20 milioane de euro), iată câteva amănunte despre proveniență: ”„Cuminţenia Pământului“ a parcurs şi ea drumul mai tuturor operelor de artă româneşti: de la proprietar la stat şi înapoi. Executată la Paris în 1907, lucrarea a fost prezentată la Bucureşti, la expoziţia de la Tinerimea Artistică din 1910. În 1911, Gheorghe Romaşcu a cumpărat lucrarea direct de la Brâncuşi, prin intermediul unui schimb de scrisori şi al unor prieteni comuni. „Spune-i că mi-e drag s-o ştiu la el“, menţionează artistul în scrisoarea de confirmare a vânzării. Comuniştii i-au confiscat lui Romaşcu lucrarea în anul 1957, când autorităţile l-au ameninţat şi l-au obligat să le predea sculptura, invocând faptul că aceasta fusese furată de deţinător dintr-un cimitir din Buzău. Bătrân şi bolnav, Romaşcu a cedat presiunilor şi „Cuminţenia“ a trecut în patrimoniul Muzeului de Artă al României. Retrocedată după 51 de ani şi un proces îndelungat şi tracasant al familiei colecţionarului cu Muzeul Naţional de Artă al României, „Cuminţenia Pământului“ a fost dusă de proprietari, pentru găzduire, la Muzeul Naţional Cotroceni, unde se află, temporar, şi în prezent.”
Alex Goldiș laudă (prea mult, părerea mea!) romanul ”Soldații. Poveste din Ferentari” al lui Adrian Schiop: ”E nevoie, cred, printre atâtea edulcorări de stil ŕ la fraţii Florian, care au zaharisit piaţa literară în ultimii ani, de o proză tranşantă, cu subiecte radicale şi – poate, cel mai important – cu totul scuturată de narcisisme gen „oglindă oglinjoară, cine are cea mai lipicioasă frază din ţară“. Toate acestea au fost aruncate în aer de ultima carte a lui Adrian Schiop, Soldaţii. A fost nevoie de aproape zece ani pentru ca Ego.Proza de la Polirom să producă cel mai bun roman al seriei, deşi Adrian Schiop a fost acolo de la început, cu ficţiunea autobiografică pe bune/pe invers. Când toată lumea credea că stilul direct, tăios şi personal al prozei la modă la începutul anilor 2000 a capitulat în favoarea reîntoarcerii la story, la livresc şi la romanele pline de burţi intertextuale, iată că prozatorul ridică la pătrat mizele aşa-zisului „mizerabilism“.”
–”Cultura”, nr. 32-33 (483-484)/11 septembrie 2014. Despre ultimul film al lui Luc Besson, ”Lucy”, scrie Claudia Cojocariu: ”Filmul lui Besson este, în speţă, un blockbuster de vară, şi analizat din această perspectivă nu are niciun declic – avem un scenariu care a trecut peste scenele de acţiune nesemnificative şi s-a concentrat pe punctele de intrigă, avem continuări şi nu neapărat finalizări la nivel de conflicte, avem morale şi înduioşări echilibrate, avem o femeie frumoasă cu puteri (speciale) şi avem maşini cu viteză care aproape că raşchetează întreg oraşul. Cu toate acestea, privind cu melancolie la celelalte blockbustere de tip super woman ale lui Besson (La femme Nikita, Léon şi The Fifth Element), Lucy înclină către o dezamăgire în măsura în care nu poate sta în aceeaşi balanţă cu un film francez cu o eroină bad-ass, cu imaginea cool a copilei devenită hitman, nici măcar cu sci-fi-ul kitschos devenit cult. ”
Sunt prea multe ”rămășite de comunism” în societatea românească. Chiar dacă am făcut parte și eu din sistemul instituțiilor publice, recunosc faptul că acolo e marea majoritate acestora. Despre aceste rămășite, scrie Maria Ioana Pastramă în revista Cultura: ”În România, de la secretara facultăţii care joacă Solitaire partidă după partidă în timpul orelor de serviciu şi până la profesorul universitar, de la băiatul care sparge seminţe în faţa blocului până la doctor şi până la conductorul CFR, îmi este absolut clar că acest fundamental drept al omului la respectul de sine şi la linişte interioară lipseşte în foarte mare măsură. Îndrăznesc să spun că, în instituţiile de stat, chiar în proporţie de 90%. (…) Fiecare dintre aceste atitudini este un atentat mai mult sau mai puţin grav la demnitatea umană, sunt rămăşiţe de comunism. Sunt rămăşiţe dintr-o perioadă când omul era doar un pion în planul cincinal, intelectualul, o povară a societăţii şi muncitorul, adevăratul său pilon. Sunt rămăşiţe dintr-o perioadă când nu aveai multe opţiuni, primeai ce ţi se da şi „spuneai mersi“ cã ai găsit sau ai putut şi aia, fie că era vorba de „adidaşi de porc“, înlocuitor de cafea, desene bulgăreşti sau un concediu la Băile Felix. Omul de rând, cel care era la capătul care cere şi speră să primească, era supusul, cel fără onoare, fără demnitate, aflat la mila celui care oferă: vânzătorul, comerciantul, dictatorul cu patru clase. Omul de rând era, deci, la mila statului, care îi fura demnitatea în fiecare zi, încet şi chinuitor.”
–”România literară”, nr. 40/26 septembrie 2014. Revin cu o carte pe care aș vrea să o citesc în viitorul apropiat: ”Controlul cărții. Cenzura literaturii în regimul comunist din România”, de Liliana Corobca. Despre această carte, scrie Gabriela Gheorghișor: ”Fenomenul cenzurii nu a fost inventat de comuniști. Istoria înregistrează, încă din antichitate, atentate la adresa cărților, în fond, a libertății de gândire și de expresie. Cu toate acestea, scrie Liliana Corobca, ”niciodată puterea nu și-a exercitat influența asupra creației cu mai multă intensitate decât sub regimurile totalitare. Niciodată numărul cărților distruse sau puse sub lacăt nu a fost atât de mare, ca sub regimurile comuniste”. Se poate spune că acest sistem social-politic, fluturând flamura comunismului, își adjudecă întâietatea și la genocid, și la bibliocid. Controlul cărții reprezintă, de fapt, o acțiune arheologică, în mâlul mizerabil al arhivelor comuniste, pentru reconstituirea scheletului și a trăsăturilor monstrului care a sfârtecat și a înghițit vagoane de reviste și de cărți. Un animal scos parcă dintr-o pre-istorie lipsită de orice umanitate. Un Cerber al Infernului pe pământ.”
Am scris și eu despre ”Escapada”, de Lavinia Braniște. Despre carte scrie și Adina Dinițoiu și ajunge aproximativ la aceeași părere: ”Am spicuit la întâmplare din cele 19 texte, prozele sunt de un nivel asemănător, fără ca una dintre ele să iasă în evidență în mod special. Escapada este un volum mediu, ”de trecere”, care confirmă dexteritatea prozatoarei, dar căruia îi lipsește forța, puterea de a ”tulbura” conștiințele.”
Foarte interesant schimbul de scrisori dintre Andrei Oișteanu și Ioan Petru Culianu (1984-1990). Iată câteva informații despre acest dialog epistolar: ”Publicăm un capitol inedit din Ediția a doua revăzută, adăugită și ilustrată, în curs de apariție la Editura Polirom a volumului lui Andrei Oișteanu, Religie, politică și mit. Texte despre Mircea Eliade și I.P. Culianu (Nota redacției). Redau mai multe scrisori pe care le-am schimbat cu Ioan Petru Culianu (și cu soția acestuia, Carmen) după întâlnirea pe care am avut-o cu el în Olanda, la Universitatea din Groningen, pe 30 octombrie 1984. Unele scrisori s-au pierdut. Cu două excepții, scrisorile de mai jos se află în arhiva mea.”
Tatiana Segal se întreabă ”ce le lipsește celor patru cărți Mo Yan apărute în traducere românească”: ”Le lipsește, ceea ce lipsește mai tuturor traducerilor din ultimii ani, o prefață în care cititorul să fie pus în temă cu elemente de cultură și civilizație minime necesare înțelegerii profunde a textului. Baladele usturoiului din Paradis se bucură de o prefață sau de o introducere ”În loc de prefață” scrisă chiar de autor și intitulată ”Întru apărarea demnității romanului de mari dimensiuni”. Această prefață nu vine cu nimic în sprijinul cititorului cu privire la substratul real care a inspirat această scriere. Romanul Broaște se încheie cu ”Ascultând orăcăitul broaștelor – prefață scrisă de Mo Yan la ediția romanului Broaște în Taiwan”. Celelalte două nu se bucură nici măcar de o prefață transformată în postfață. Și dacă la Sorgul roși câteva pagini care să prezinte situația socio-politico-istorică a vremii ar fi fost suficiente, Obosir de viață, obosit de moarte este greu de înțeles în întreaga sa complexitate fără explicații suplimentare. Dar… A mai trecut un an. Mo Yan a căzut în uitare căci altcineva i-a urmat (Alice Munro) și curând va veni următoarea nominalizare.”
