În această săptămână, am citit revistele Suplimentul de cultură, Observator cultural.
–”Suplimentul de cultură”, nr. 464/13-19 decembrie 2014. Din nou, întâmplări și personaje savuroase aduse la iveală de Florin Lăzărescu. De data aceasta, despre destinul țării noastre, într-un articol intitulat ”La Sfântu’ Parkinson. Ori Sfântu’ Alzheimer”: ”Ca si la stramosii daci, trecutul nostru a fost intotdeauna nasol, prezentul, o perpetua criza, iar viitorul pare ca se va drege maine-poimaine. Dar pentru asta trebuie sa avem rabdare, sa muncim si mai mult. Sa ne sacrificam. O generatie in plus si gata! Totul se rezolva azi-maine, suntem la un pas de a iesi din criza. Maine-poimaine vom scapa de corupti, de impostori. Vom avea conducatori luminati, vom avea autostrazi de la Nord la Sud, de la Est la Vest, trenurile nu vor mai merge cu 40 de kilometri la ora, nu vor mai exista posturi tv imbecile in jurul carora se aduna milioane de cetateni in fiecare seara, salariile profesorilor si ale doctorilor vor ajunge intr-un final cat ale unor gunoieri din Londra. Privatii nu-i vor mai uri pe bugetari, pensionarii si somerii, pe salariati. Si invers!”
Cu ocazia FILB, Florina Pîrjol i-a luat un interviu scriitorului maltez Immanuel Mifsud. La întrebarea ”Care e prima dumneavoastră experiență legată de scris?”, acesta povestește o întâmplare amuzantă, reală: ”Aveam 16 ani, eram deja la liceu. Intr-o zi, un coleg de-al meu a venit la mine si mi-a zis: am scris o poezie, vrei s-o citesti? La varsta aia, eram un tip vesel si mistocar, asa ca i-am ras in nas si l-am intrebat: poftim, te-ai apucat de scris poezii? Si ce fel de poezii scrii tu, ma rog? Si momentul absolut jenant e ca, dupa ce mi-a dat poezia, am luat-o si am rupt-o intr-o suta de bucatele si apoi am aruncat-o la cos. Am vrut sa-l intimidez cu asta, mai ales ca nu prea imi placea de el, sincer. Dar dupa aceea, m-am dus acasa si mi-am zis: daca tipul ala poate sa scrie poezii, eu de ce n-as putea? Si asa a inceput totul, de fapt. Am avut chiar tupeul, cateva zile mai tarziu, sa ma duc la scoala si sa-i arat poeziile mele. Ce e amuzant e ca tipul in cauza n-a mai scris niciodata poezii, pana la urma, a ajuns parlamentar. Dar eu am continuat sa scriu.”
–”Observator cultural”, nr. 495 (753)/18 decembrie 2014 – 7 ianuarie 2015. Nu citesc eu prea mult poezie, dar mi-a plăcut introducerea pe care a făcut-o Cezar Gheorghe lui Bogdan-Alexandru Stănescu și celei mai recente cărți a lui, AnaBASis: ”Cărţile lui Bogdan-Alexandru Stănescu au darul de a infirma cîteva dintre cele mai durabile prejudecăţi ale lumii noastre literare. Prima dintre acestea ar fi că nu poţi scrie literatură de mare anvergură dacă ai practicat, în prealabil, critica literară. BAS scrie pagini memorabile de critică literară chiar în paginile acestei reviste şi ajunge, odată cu publicarea volumului AnaBASis, la cel de-al doilea volum de poezie, după debutul cu Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul (Cartea Românească, 2012). Nici unul dintre textele sale nu arată că poezia şi critica literară s-ar exclude reciproc. În plus, cred că BAS scrie critică literară și poezie mult mai bine decît alţi autori, al căror nume apare în toate revistele (fără a spune mare lucru în textele lor și fiind mai degrabă preocupaţi de lansarea propriei pagini de Facebook). Textul său polemic „Îi înţeleg din ce în ce mai bine pe bătrînii critici“, scris ca un răspuns la un text în care Nicolae Manolescu îi desfiinţa, patriarhal, pe tinerii critici, este, în opinia mea, o atitudine cît se poate de sănătoasă intelectual pentru a răspunde gerontocraţiei celor care se cred oameni providenţiali pentru literatură, demonstrînd abilităţile de eseist ale lui Bogdan-Alexandru Stănescu.”
