În această săptămână, am citit din revistele Observator cultural, Suplimentul de cultură.
–”Observator cultural”, nr. 460 (718)/10-16 aprilie 2014. Am reținut din Observator cultural, ca de obicei, articolul Cristinei Manole din seria ”Lecturi în vremuri de austeritate”. În această săptămână, se vorbește despre cărți de Artă: ”Cînd vezi un titlu precum O istorie a artei moderne. Tot ce trebuie să ştii despre ultimii 150 de ani (Editura Polirom, 2014, traducere din engleză de Daniela Magiaru), presupui imediat că ai de-a face cu încă o abordare doctă şi erudit-savantă a artei moderne. În mod normal, scrisă de cine ştie ce somitate plină de titluri academice şi funcţii ultraonorante în establishmentul cultural internaţional. Surpriză. Nici vorbă de aşa ceva. E de ajuns să răsfoieşti cîteva capitole (care încep cu „La ce te uiţi“ şi „Fîntîna“ – a lui Duchamp, evident – şi se încheie, en fanfare, cu „Arta de azi: celebritate şi bani, 1998-2008-prezent“ şi „Operele de artă în funcţie de locul unde sînt expuse“, totul fiind prezentat firesc şi fără sclifoseli de limbaj, care sperie atîta lume. În acest fel, devine o plăcere să citeşti glose erudite în marginea unui detaliu biografic, artistic, teoretic sau istoric, legat de un artist sau de o operă de artă – indiferent dacă e vorba de Picasso sau de Brâncuşi, de Klee sau de Rauschenberg – or să surîzi la caricaturile, pline de haz şi de har, ale lui Pablo Helguera.”
–”Suplimentul de cultură”, nr. 436/5-11 aprilie 2014. Radu Pavel Gheo ne vorbește despre visătorii din România, făcând o paralelă interesantă între visătorii din romanele și povestirile SF și politicienii din ziua de azi: ”Stiu ca n-avem autostrazi, n-avem cai ferate decente, n-avem nici macar spitale curate. Dar avem visatori. Si parca altfel te simti cand vezi niste oameni vizionari, care gandesc dincolo de maruntisurile astea. Bunaoara, la Timisoara primarul voia la un moment dat sa mute calea ferata din oras in subteran, ba chiar, la o adica, sa faca si-un metrou, ca tunelele tot exista – adica vor exista candva. Probabil cu trei statii, dar nu-i nimic, orasul se va extinde, viitorul e al nostru. Maine-poimaine, intr-o Timisoara cat trei judete, cu optzeci de milioane de locuitori, metroul asta va prinde tocmai bine. Metrou voia si o candidata la primarie de pe undeva pe langa Slobozia – ceea ce, oricat am ricana, ar ajuta foarte mult agricultorii din zona –, si altcineva de prin Ramnicu-Valcea. Si bine fac oamenii: visele deschid mintea.”
Un articol de opinie despre criza din Ucraina îi aparține lui Sofi Oksanen, tradus din publicația suedeză ”Expressen”. Scriitoarea despre ale cărți am scris și noi spune, printre altele: ”Majoritatea acestor locuitori au ajuns in Crimeea ca rezultat al relocarilor in masa operate de Stalin, al caror scop era sa amestece populatiile statelor vasale Uniunii Sovietice si sa rusifice regiunea. Exista cazuri similare in diferite zone ale Europei de Est. Iar acum oamenii astia sunt exploatati de clica lui Putin. Insa locuitorii initiali ai Crimeei, tatarii, au fost deja dati uitarii. Experienta lor in cadrul politicilor demografice ale lui Stalin a culminat cu un genocid. In momentul cand scriu aceste randuri, usile caselor ocupate de tatari sunt insemnate cu cate o cruce. Va aduce aminte de ceva?”
–”Suplimentul de cultură”, nr. 437/12-18 aprilie 2014. Alex Savitescu ne vorbește despre Gică Hagi, Ilie Năstase și alți sportivi cărora le lipsește bunul simț. El concluzionează: ”Paradoxal, Hagi si Nastase au trait, ani buni, in Occident. In acea lume civilizata care-si respecta valorile, ar spune dansii in secunda a doua. Da, in acea lume sanatoasa, valorile sunt respectate pentru ca, in primul rand, acestea stiu sa-si respecte semenii. Noi suntem, probabil, principalii vinovati: le ridicam acestor oameni statui cat mai sunt in viata si le punem numele, intre ghilimele, pe arene. Din momentele astea, esentiale, acesti oameni incep sa se creada zei. Nu sunt, imi pare rau: sunt niste bipezi inteligenti, pentru care am facut galerie cand i-am urmarit in competitii, pentru care am ras, am plans, am sughitat si am luat-o de la capat, dar ajung sa fie semenii nostri care cred, precum Icar, ca pot sa zboare. Si care nu suporta sa fie contrazisi. Statuile, daca nu au nimic remarcabil de spus, trebuie sa-si duca in liniste rolul pentru care au fost asezate pe soclu: sa taca.”
