-Două articole de final de an ale lui Cristi Mărculescu despre filmele anului 2016. Primul dintre acestea ne vorbește despre ”10 filme proaste”, printre ele aflându-se și ”Swiss Army Man”: ”Îmi place ideea (glumițe de proastă calitate pe bază de hoit, SUPERBĂ IDEE) îmi place și Paul Dano (un plus în orice film l-ai pune). Am chiar și niște simpatie apropos de eforturile lui Harry Potter de-a ieși din aura de rahat pe care i-au dat-o alea 17 filme cu vrăjitori la pubertate. Ce nu-mi place este filmul per-se. E lăudabil ca debut ratat, dar cu idee bună. De la Blair Witch Încoace n-am mai dat de un film pecare efectiv să îl salveze de la ratare totată filnalul. Dar și cu finalul ăla S.A.M tot un film cumplit de iritant pentru ce-ar fi putut fi dacă ar fi fost un film bun rămâne.”
–Al doilea articol tratează serialele din 2016, enumerând șase care merită văzute. Printre ele, și singurele seriale (în afară de The 100), pe care le-am văzut anul acesta, The Young Pope și Westworld. Despre ultimul dintre acestea, Cristi scrie: ”Aspect ratio-ul greșit între scenariu și lungime mi-l face antipatic. Și lăbărțarea căcatului întru SEZONUL2 mi-l face și mai antipatic. Pân una-alta am văzut sezonul unu, cu tot surplusul lui de 3 episoade (timpi morți și secvențe DEGEABA). Faptul că finalmente curiozitatea spectatorului triumfă peste burțile narative (care nici măcar narative nu sunt) nu-i doar o dovadă de skill al alora care l-au făcut, este și o dovadă de labagism penibil și uite fix de asta nu putem zice că serialele americănești sunt mai bune decât filmele. Poate că de fapt nu-s mai bune nici măcar decât filmele americănești. Doar că nimeni nu se gândește în termeni de ore din viață aruncate pe geam când toți interneții duduie despre cât de bune și deștepte sunt serialele X și Y.”
–Tot despre ”Best of 2016”, scrie și Dan Becerescu pe blogul său: ”(Roller coaster-ul emotional al lui) Room. Cand e thriller te face sa-ti infingi unghiile in fotoliul in care stai, iar cand e drama sa-ti curga lacrimi siroaie. Totul porneste de la un caz real – in treacat fie spus, se gasesc altele si mai bolnave de atat – care devine film independent atunci cand cvasi necunoscutul Lenny Abrahamson o convinge pe victima, printr-o scrisoare emotionanta, sa mearga pe mana lui si nu pe cea a marilor studiourilor. Regizorul isi tine promisiunea, iar Room – gandit si executat fara compromisuri – capata recunoasterea si succesul meritate.”
–Ionuț Mareș scrie pe ZiarulMetropolis.ro despre ”La La Land”, caracterizându-l cu titlul ”Dulcegării și academism”: ”Pe măsură ce firul narativ se devoalează într-un mod destul de previzibil, este abandonată grija pentru inventivitate coregrafică din debut (unde mai există un spectaculos moment în care protagonista și colegele ei de apartament se pregătesc de o petrecere), în favoarea unor secvențe de romance-musical în doi, care mizează în bună măsură pe farmecul Emmei Stone și al lui Ryan Gosling, două simboluri ale noii generații de actori, puși să imite cuplul Fred Astaire – Ginger Rogers, și pe o bogată cromatică asumat artificială. Însă, la fel ca „Whiplash”, devine destul de repede evident că „La La Land”, în ciuda aparentei sale lejerități, este un film mai curând academic și care face concesii gustului marelui public. O demonstrație a lui Damien Chazelle că este un regizor talentat și că poate stăpâni un gen dificil. Prea puțin pentru o revoluție în cinema.”
(Jovi)
-‘La La Land’ a fost evenimentul cinematografic al saptamanii dintre Craciun si Anul Nou.
Adriana Gionea scrie despre film la PostModern: ‘Dacă nu îţi place jazz-ul, ai toate şansele să te îndrăgosteşti de el după ce vezi acest musical rafinat, debarasat de clişeele (considerate azi) învechite. Aruncând o bulă de frumuseţe venită din alte timpuri într-un prezent considerat vulgar, La La Land le este dedicat în primul rând celor ce îşi imaginează epoca de aur a huzurului Californian în strălucirea unui glamour cu farmec desuet stilizat, şi în privelişti panoramice scufundate în apusuri demne de filmele vechi. Ryan Gosling, în rolul unui pianist îndrăgostit de jazzul de altădată, aşa cum l-au creat Miles Davis sau Thelonious Monk, şi Emma Stone, în rolul unei aspirante la statutul de actriţă cu speranţe de viitor dramaturg, te vor face să visezi la un Los Angeles chic şi feeric, din alte vremuri, cu plimbări la înserat, conversaţii deasupra oraşului fremătător şi poposiri întâmplătoare în barurile unde eleganţa pluteşte în lumini difuze şi elemente Art Deco.’
-‘La La Land’ a lasat impresie si ‘piratului cinefil’ de la Movie Zone: ‘Filmul cântat a mers întotdeauna cu sezonul iernatic, un pic de muzică, de această dată jazz, reuseste să îţi încânte urechile iar dansul să-ţi tresalte privirea. Ryan Gosling şi Emma Stone fac o pereche perfectă pentru a scoate la suprafaţă romantismul unui trecut glorios: Hollywood-ul de altă dată şi muzica jazz.’
-In fine, iara si opinia lui Trif Vlad pentru CinEmil: ‘La La Land este unul din cele mai bune filme ale anului in opinia multor critici, este vazut ca un romance teatral sau ca un muzical nostalgic. Fantezia creata de echipa de productie duce foarte usor audienta in starea de visare spre anii de aur din capitala filmelor americane, in ciuda modernitatii prezente in film.’
-Dan de la DMovieblog a descoperit ‘Line of Duty’ – un serial pe care ni-l recomanda: ‘O mini-serie britanica – 5 ore primul sezon, 6 ore sezonul 2 – brici de sus pana jos. Englezii nu sunt ce-i mai vandabili actori din lume, dar au o scoala de actorie excelenta si alegerile de cast ale producatorilor sunt de multe ori incantator de curajoase. Iar in Line of Duty actoria capata o greutate speciala fiindca tot show-ul e gandit intr-o serie de partide de poker sub forma de interogatorii. O echipa de politisti care ancheteaza politsti suspectati de coruptie. Bend cops.’
(Dan)
Contributori: Jovi, Dan.
