Line-up
- Roger Waters
- Graham Broad
- Jon Carin
- Dave Kilminster
- Snowy White
- Harry Waters
- G. E. Smith
Sunt spectacole care surprind. Sunt spectacole care uluiesc.
Sunt spectacole care inspiră.
Capodopera psihedelică a muzicii rock, The Wall a venit în București, pentru acei fani care în 1979 ascultau Pink Floyd pe casete împrumutate și pentru tinerii care au descoperit în mesajul anarhist al cântecelor o motivație pentru a reuși. 50.000 de oameni din întreaga Românie și lume s-au adunat în Piața Constituției, în fața Zidului de 170 de metri lungime, o adevărată reușită de construcție, o minune poate, dacă nu am ști că echipa de producție era cea oficială, a domnului Waters.
Debutând în forță cu punctul culminant al filmului ”Spartacus”, moment în care aș fi putut jura că am auzit și membri ai publicului strigând ”I’m Spartacus!!!”, concertul a pășit cu artificii în ”In The Flesh”, iar Roger Waters și-a preluat haina neagră, marcată cu sigiliul ciocanelor intersectate. Avionul s-a prăbușit în uralele noastre și pentru prima oară, am reușit să inițiez o bătaie din palme pe ritmul de la Thin Ice. Crescendoul a fost extraordinar.
Roger Waters a fost extraordinar. Nu cred că am mai auzit vreodată un artist străin străduindu-se atâta să vorbească limba nativilor. El nu s-a limitat la a ne mulțumi, el ne-a ținut un mini-discurs perfect inteligibil în limba română. Am fost foarte plăcut surprinsă de dorința lui și, deși i-a fost greu, el nu s-a lăsat până nu a terminat de spus tot ce avea de spus. La 74 de ani, el a reușit să conducă un concert absolut genial, cu atât de multă energie încât cei de vârsta lui se simțeau probabil obosiți.
Efectele sonore au fost surprinzătoare, iar exploziile ne-au făcut de multe ori să întoarcem capul. Un elicopter a zburat pe deasupra imaginației tuturor, în timp ce ecranul se îneca în marea roșie de sânge. Felicitări editorului de imagine, au fost momente absolute geniale de montaj. Culorile aprinse și contrastul de texturi și lumini au creat un spectacol extraordinar. Simbolistica și grafitti-ul revoluționar, logo-urile ce cădeau din avioane, mesajele ce apăreau pe Zid pentru a fi înghițite de întuneric…
Animațiile sunt în parte cunoscute de cei ce au văzut filmul The Wall, însă pe mine m-au surprins prin forța lor simbolistică și stilistică. Personajele au fost realizate după standardele Warner Bros din anii ’80 și sunt terifiante prin asemănarea izbitoare a mișcărilor și a aspectului cu personaje iubite ale desenelor animate. Marșul ciocanelor, o scenă arhicunoscută, căpăta o forță incredibilă fiind proiectat pe Zid, un șirag uriaș de unelte fără minte. Din porcul gonflabil aș fi vrut să prind fâșia cu ”Trust us”.
Opera gotică și dureroasă a distrugerii sufletului și a demonizării oamenilor devine aproape o oglindă, nu doar o ilustrare. Atât de puternice sunt toate imaginile, toate sunetele, toate se îmbină atât de perfect pentru a crea acea atmosferă de teroare și de iubire, esența albumului și a mesajului Pink Floyd.
”Another Brick in the Wall” a fost prima piesă pe care am ascultat-o vreodată și, o dată cu trecerea timpului, am ajuns să o înțeleg mult mai bine, așa că am cântat cât am putut de tare alături de toți ceilalți. A fost absolut extraordinar să aud mulțimea scandând alături de trupă. Au fost momente în care vocea lui Roger și a copiilor se pierdea, iar unisonul nostru răsuna pe întreg bulevardul. ”Hey You” și ”Comfortably Numb” au primit din nou un cor nesperat de consistent, aceste piese, puternice ca mesaj, devenind și mai izbitoare prin interpretarea extrem de (aș putea spune) tandră a lui Roger. Fiecare cuvânt era al lui, era săpat în ființa lui și nu cred că rutina de a interpreta aceleași cântece ani la rândul a reușit să diminueze importanța versurilor.
”Mother” însă… A fost diferit. A fost un cântec complet diferit. Știu că răspunsul oficial era scris pe partea dreaptă a zidului, însă pe partea stângă, doar asta era scris. Uralele care s-au ridicat din public nu cred că se pot compara cu ceva. Am văzut câteva înregistrări de la concert, iar acele trei cuvinte au urmărit pe mai mulți din public. ”Mother, should I trust the government?” No fucking way! Acel răspuns care a răsunat din toate tribunele, de la toate gazoanele, acea nebunie de țipete și de aplauze care au urmat unei simple întrebări a fost confirmarea unei bănuieli. Cred că, într-un fel, acest întreg concert a fost o revoluție, a fost un strigăt de ajutor, dar și unul de luptă. În fața Palatului Parlamentului, o mare de oameni, alături de toți cei ce nu se aflau în perimetrul de spectacol, dar puteau auzi în continuare, scanda mai apoi ”Tear down the Wall!”
Dintre toate concertele la care am fost, The Wall a fost ACEL concert care mă va urmări toată viața. O producție de excepție, care m-a lăsat fără cuvinte și uneori chiar fără aer. Nu aș vrea să transform o recenzie într-un articol politic, televiziunea o face deja de prea mult timp, însă a fost un eveniment special pentru noi toți. A fost o scânteie, o amintire. Ne-a împuns rănile și ne-a spus că trebuie să ne vindecăm, trebuie să mergem mai departe.
Poate că a fost doar un accident programat. Poate că Roger cunoaște povestea Palatului Parlamentului și semnificația lui în istoria noastră. Însă în momentul în care umbra chitaristului Dave Kilminster a căzut peste balconul mastodontului ce trona în spatele nostru, un zâmbet comun a iluminat publicul. Diferit complet de reacția noastră la versul ”Mother, should I trust the government?”. Nu mai era ură sau nebunia celor ce au băut prea multă bere sau a celor doritori de libertate. Era pur și simplu reacția a 50.000 de suflete care înțelegeau că, indiferent de vremuri, indiferent de conducere, indiferent de istorie, un singur om, oricât de mic, poate lăsa o umbră extraordinar de mare.
