Dora Pavel – interviu în exclusivitate pentru Filme-carti.ro

Interviu Dora Pavel

În această dimineață, v-am prezentat cea mai recentă carte semnată de Dora Pavel, intitulată ”Do Not Cross”, apărută de curând la Editura Polirom. Dora Pavel a avut amabilitatea să răspundă unor întrebări formulate de echipa Filme-carti.ro despre această carte si îi mulțumim din nou pe această cale. De asemenea, le mulțumim reprezentanților Editurii Polirom pentru intermediere și colaborare.

-Poate cel mai important aspect tratat în romanul ”Do Not Cross” este cel despre apropierea personajului principal de ”sindromul Stockholm”. Vom defini acest sindrom în recenzia noastră, dar poate este necesară și o explicație a scriitorului cu privire la acesta. L-ați imaginat special pentru această poveste sau l-ați ”împrumutat” din literatură sau cinematografie? Care au fost sursele de inspirație?

Acest sindrom, Stockholm, al unei strategii a victimei în supravieţuire, intervine, e-adevărat, de regulă, când e vorba de o ”convieţuire” răpitor-ostatic. Cred că o să vă dezamăgesc, însă, spunându-vă că nu el a fost în intenţia/atenţia mea. Nu sindromul Stockholm este miza romanului meu. Ar fi fost mult prea simplu să rămân în schema unei asemenea relaţionări emoţionale, atât de la îndemână. Lectorul ar fi ghicit de la prima pagină ce se va întâmpla şi ar fi lăsat cartea din mână. Ei, nu, nu sunt eu acel romancier inabil, care să plictisească sau să inducă o lectură comodă, previzibilă. Cu atât mai puţin să mai fi şi împrumutat vreo sugestie de undeva. Eu am suficiente resurse imaginative, altfel romanele mele n-ar fi fost cotate, toate, ca având o doză substanţială de senzaţional.

-Este atins, totuşi, personajul principal de ”sindromul Stockholm”? Sau este prea afectat din punct de vedere psihologic de ceea ce i se întâmplă, pentru a reacționa logic și corect?

Este atins, fireşte că este, însă într-o proporţie mult prea mică, tocmai pentru că, exact aşa cum spuneţi, implicarea lui emoţional-afectivă e mult mai mare. În acelaşi timp, reacţia lui este cea mai logică şi corectă. Dar… pentru că vreau să las cititorului plăcerea de-a descoperi singur motivaţiile comportamentului şi strategiilor sale, o să vă spun doar atât: dacă răpitorul din roman n-ar fi fost un bolnav psihic, atunci, da, sindromul respectiv s-ar fi manifestat puternic şi coerent în cazul ostaticului. Dat fiind însă că răpitorul are mintea tulburată pe moment, şi nu numai pentru asta, situaţia este ceva mai complicată şi mai subtilă. Situaţie căreia protagonistul meu îi face faţă cu brio şi maximă luciditate.

-Un alt aspect important al cărții este cel construit în jurul lui Cezar Braia, cel care, prin intermediul flash-back-urilor, își rememorează povestea de dragoste homosexuală. Cum este să scrii, să descrii, ca femeie, o poveste de dragoste homosexuală?

E provocator! Aşa cum e să scrii despre orice, dacă îţi place să scrii. Ceea ce mă uimeşte cel mai mult este contrarierea dvs. (şi a altora), legată de faptul că o femeie poate scrie o poveste homoerotică. Atunci când scrii, nu eşti femeie sau bărbat, eşti scriitor. Iar un scriitor autentic este cel capabil să scrie, liber, neîngrădit, despre orice. Nu există subiecte tabu, distribuite pe sexe, unele la care să aibă acces doar femeile, altele la care să acceadă doar bărbaţii. Ba chiar cred că un autor femeie poate scrie cu atât mai dezinhibat despre un personaj bărbat, fie el şi gay, tocmai pentru că este femeie. Un scriitor român de talent mi-a mărturisit că experimentul meu, de a mă pune, ca narator, în pielea unui homosexual bărbat, este unul pe care el n-a avut niciodată curajul să-l facă.

–Este această poveste altfel decât cea tipică, heterosexuală? Ați avut o sursă de inspirație sau este pur și simplu imaginație?

Pe plan afectiv, nu cred că există, nu poate exista nicio deosebire între o poveste de dragoste heterosexuală şi una homosexuală, iar personajele mele demonstrează asta. Sunt oameni cu toţii, şi unii, şi ceilalţi. În ceea ce priveşte vreo sursă de inspiraţie, romanul meu este pură ficţiune.

-Poate răzbate un roman cu descrieri homosexuale în literatura română (contemporană), destul de pudibondă? Sunteți conștientă că există critici literari care ”nu ating” o astfel de literatură, din principiu?

Romanul meu a răzbătut deja în literatura română, de vreme ce a fost publicat, cum să nu răzbată? Suntem în plin secol 21, iar ”Do Not Cross” nu este primul roman homoerotic de la noi, cu atât mai puţin din lume. În acelaşi timp, da, ştiu că există critici literari care ”nu ating” o ”astfel de literatură”, însă nu pudibonderia ar fi cauza posibilei lor reticenţe, ci prejudecăţile legate de o minoritate identitară diferită. În viziunea mea, un critic literar ideal n-ar trebui să se limiteze să comenteze/analizeze doar un anumit fel de literatură, iar pe un altul nu, chiar dacă în viaţa de zi cu zi, ca tot omul, el are tot dreptul să-şi apere propriile idiosincrazii şi principii, mai mult sau mai puţin rigide, şi să se protejeze de ceea ce nu agreează. Un profesionist în domeniu ar trebui să judece detaşat orice fel de text literar, pentru calitatea, valoarea lui estetică. Sigur că are şi dreptul să… refuze să citească o carte sau alta, deşi eu nu văd justificarea precauţiilor şi anxietăţilor sale dinaintea unui text, în cazul în care acel text este bun. Îmi amintesc că unii comentatori au fost speriaţi să deschidă până şi romanul meu anterior, ”Pudră”, aflând că protagonistul său era un tânăr trezit la viaţă, dintr-o moarte clinică, în miez de noapte, într-o capelă. Aş spune că numai cineva care nu are antrenament, care nu are un bun exerciţiu al lecturii poate fi şocat, se poate manifesta ca vulnerabil dinaintea aşa-zisei ”cruzimi” a textului (dacă uneori ea există).

-A fost recepționerul nostru cu adevărat răpit?

Iată întrebarea-cheie a romanului, întrebarea-generic, foarte bine pusă (remarc cu bucurie, în treacăt, şi acest ”al nostru”, asumat), în care se ascund şi răspunsurile legate de sindromul Stockholm. Vă felicit pentru întrebare. Însă n-o să vă răspund nici la ea, e tot o întrebare-capcană, al cărei răspuns cititorul trebuie să-l descopere singur.

-Cum ar fi reacționat Dora Pavel în fața unei astfel de răpiri?

Dora Pavel nu este personaj de roman, ea nu are absolut niciun amestec în poveste, ca urmare, persoana, ca şi răspunsul ei nu contează şi nu interesează pe nimeni. Nimic din ceea ce nu ţine strict de ficţiune nu ne interesează, nu? Dincolo de asta, totuşi, doar ca să ne amuzăm şi să vă fac jocul, eu însămi i-aş spune Dorei Pavel că s-ar fi putut plimba mult şi bine, liniştită pe stradă, chiar prin zona în care s-a produs acea răpire, e sigur că fugarul evadat nici n-ar fi observat-o. Răpitorul din ”Do Not Cross” nu şi-a ales prada întâmplător, fapt care se va şi dezvălui în roman, la momentul potrivit.

Lăsând gluma la o parte însă, ştim cu toţii că suprapunerea, confundarea, asimilarea autorului cu personajul său este o eroare impardonabilă, mai ales din partea unui comentator de text (unii chiar au făcut-o), astfel că n-o s-o comitem tocmai noi, acum.

–Pe coperta a doua a cărții dvs., ”Do Not Cross”, se precizează: ”Odată cu primul său roman, «Agata murind» (…), prozatoarea se va consacra în exclusivitate romanului de ficțiune, pe care îl consideră, în mod tranșant, cea mai legitimă și mai ofertantă formă literară”. Cu toate acestea, ce părere are autoarea acestui volum despre poezie? De unde această poziție ”tranșantă”? Nu este proza mai greu de scris?

O, ba da, tocmai de-aia scriu eu roman, pentru că el este cel mai greu de scris! Mereu suntem tentaţi de ceva la care nu ajungem cu uşurinţă, nu? Deşi, pe de altă parte, dificultatea scrierii nu este dată neapărat de forma literară la care te opreşti ca autor, ea ţine şi de alţi factori, de vocaţia ta, de asumarea conştientă a tipului tău de sensibilitate, pe care ştii sau nu să-l fructifici, ea ţine de preferinţele şi puterea ta de îndurare, de exigenţele, ambiţiile şi resursele tale creatoare. Poţi să scrii poeme scurte foarte greu, după cum poţi scrie cu mare uşurinţă un roman. Revenind însă, da, eu consider romanul drept cea mai legitimă şi mai ofertantă formă literară, mai întâi pentru că el implică un sacrificiu de sine imens. Romanului nu i te poţi dărui altfel decât cu toate rezervele tale de energie, fizice, mentale şi emoţionale (munca e de-a dreptul de galeră, uneori), cu toată răbdarea şi voinţa de care eşti capabil, cu tot timpul tău. Dar şi el îţi oferă totul! Ţie, ca autor al său, dar şi celorlalţi consumatori. Am rătăcit şi prin poezie, vreme de patru volume, însă am uitat-o de mult. E ca şi cum ai cunoscut cândva o iubire anemică, pe care, candid, ai crezut-o marea ta dragoste, pentru ca abia acum să vezi cât de mediocră a fost ea, acum, când ai dat peste iubirea cea cu adevărat răvăşitoare. Consider romanul unul dintre cele mai fascinante şi mai complexe fenomene ale acestei lumi. Cred că romanul ar merita să fie studiat la infinit şi ocrotit de lege, ca monument al naturii.

-Vedeți ”Do Not Cross” transformat într-un scenariu (eventual semnat tot de către dvs.) și apoi într-un film? Așa cum am văzut eu romanul, s-ar integra perfect în Noul Val al filmului românesc, în minimalismul acestuia, într-un film psihologic perfect, ce și-ar dezvălui treptat (chiar dacă nu toate) enigmele. Ați accepta să scrieți scenariul unui film de această factură?

Eu însămi, scriind romanul, l-am ”văzut” ca pe un film, pe tot parcursul lui. Altfel el n-ar fi fost, în final, credibil. Aşa cum mi-am văzut, de altfel, toate romanele de până acum. Din păcate, discuţia noastră despre transformarea lui şi într-un scenariu de film pluteşte în plin hazard, câtă vreme romanul nu ajunge pe mâna vreunui regizor. Vizibilitatea romanelor care s-ar preta şi unei versiuni cinematografice este, la noi, urmarea unei pure întâmplări, de vreme ce nu te recomandă nimeni regizorilor interesaţi. Cât despre scrierea scenariului, eu n-am mai fost pusă în situaţia asta, nici nu ştiu dacă aş şti sau nu să scriu un scenariu de film. Poate aş încerca.

-Care dintre regizorii contemporani de film ați dori să aducă în cinematografe ecranizări ale cărților dumneavoastră?

Precum aţi sugerat şi dvs. foarte bine, aceştia ar fi dintre reprezentanţii Noului Val.

-Se poate trăi din scris în România?

Habar n-am. Or fi fiind şi dintre scriitorii români câţiva care se descurcă din scris. Eu nu cunosc asemenea cazuri. Poate doar dacă e vorba de scrisul lor jurnalistic, iar nu de creaţia lor literară. Din fericire, eu am minimumul de confort material asigurat, nu sunt stânjenită de vreo privaţiune de acest gen în concentrarea la scris.

-Care ar fi măsurile necesare a fi luate pentru ca literatura română să ”poată trăi pe propriile picioare”?

Nevoia pe care o resimt eu la noi e cea a existenţei unei reţele de agenţi literari, cu adevărat serioşi şi profesionişti, care să ne promoveze literatura bună, mai ales în străinătate.

–Luaţi în considerare opiniile bloggerilor sau consideraţi importante şi de autoritate doar cronicile criticilor literari de profesie? Contează şi bloggerii literari în acest univers mic al literaturii româneşti contemporane?

Prima mea emoţie specială legată de existenţa bloggerilor a fost provocată de o recomandare pe care am găsit-o cu totul întâmplător pe net, în care un cititor mă propunea spre lectură altor confraţi. Recomandarea suna cam aşa: ”Citiţi-o pe Dora Pavel, scrie ca un autor străin!” Mărturisesc că această frază a însemnat pentru mine mai mult decât unele comentarii de specialitate. Spunea atât de mult, în atât de puţin! Ulterior am mai avut parte de asemenea aprecieri ale publicului meu cititor, în spaţiul online, toate flatante. În ultima vreme, mi-am creat un reflex din a citi sistematic reacţiile de lectură ale bloggerilor, cu aceeaşi ritmicitate cu care le parcurg şi pe cele ale criticilor de profesie, cum îi denumiţi şi dvs. pe cei din revistele literare. Bloggerii îmi par şi mie, ca şi altor autori, de cele mai multe ori, oneşti, empatici, viscerali în receptare. Bănuiesc că ei îşi aleg lecturile, ca şi mine, din pură plăcere, fără vreun alt interes, fără vreo obligaţie sau prejudecată, iar criteriul lor de apreciere este, strict, cel al efectului imediat pe care îl are acea lectură asupra lor. În privinţa asta, mereu am considerat publicul nostru cititor ca pe unul foarte avizat, eu însămi fac parte din acest public, în momentul în care, de câteva ori pe săptămână, întind mâna la raft, cumpăr o carte şi alerg cu ea acasă s-o savurez.

–Merită a fi citită literatura română contemporană?

Merită, fireşte, însă selectiv, ca orice altă literatură, conform valorii fiecărei cărţi.

-Mai aveți timp să citiți?

Tot timpul meu este numai pentru citit şi scris.

-Dacă se poate, recomandați cititorilor noștri trei cărți românești recente, pe care le-ați lua cu dvs. pe o insulă, în concediu.

Forţa mea fizică e prea mică să pot căra pe o insulă orice. Dacă puterile m-ar ţine pentru una singură, n-aş alege-o dintre cele recente, nici dintre cele româneşti, aşa că l-aş lua fără ezitare pe… ”Hamlet”! Dacă m-aş încumeta la două, aş alege-o dintre cărţile preadolescenţei mele, poate ”Contele de Monte Cristo”. Pentru a treia, însă, n-aş mai fi în stare să mă decid între atât de multe.

–Ce carte, care scriitor v-au modificat radical modul de a privi viața, de a scrie?

Poate, cum spuneam, ”Hamlet”. Poate şi altele, care m-au adus, pe alocuri, aproape de sublim, aşa cum o poate face doar muzica. N-aş zice totuşi că vreun scriitor/vreo carte m-au modificat radical în vreun sens. Cu siguranţă m-au ajutat să mă regăsesc mai bine, eu, pe mine. Să spun, la întâmplare, nume precum Stendhal, Hugo, Faulkner, Gide, Virginia Woolf, Dostoievski, Bengescu, Rebreanu, Camil Petrescu, Cortázar, Kobo Abe, Salinger, Javier Marías, Roth, Ian McEwan…

-Cine vă inspiră, ce vă motivează atunci când simțiți că mai bine v-ați lăsa de scris… sau nu ați trecut niciodată prin starea respectivă?

Nu, niciodată. Scrierea de roman îmi produce o atât de mare plăcere, încât, imediat după ce închei unul, abia aştept să încep altul.

-Cititori înfocaţi, cum suntem, întotdeauna am fost curioşi în legătură cu tabieturile scriitorilor… Când scrieţi, unde scrieţi, aveţi superstiţii în legătură cu scrisul?

Între cele trei cărţi masive ale mele de interviuri (varianta tipărită a dialogurilor realizate ca redactor la Radio Cluj), v-aş recomanda şi dvs. ”Rege şi ocnaş (Din culisele scrisului)”, apărută în 2008, în care veţi găsi răspunsurile, amănunţite şi mai mult decât savuroase, ale celor mai importanţi scriitori români contemporani la această întrebare. Ca să vă incit la lectură, vă voi reproduce doar un fragment din vastul răspuns al lui Nicolae Breban: ”Capitolele din «Bunavestire» le-am scris pe un capac de closet. Nu mai aveam locuinţă şi mama avea o cameră, unde stăteam şi eu, şi care avea două glasvanduri, aşa că auzeam tot ce se întâmplă la celelalte două familii. După-masa la trei băteam la maşină, iar ei băteau în geam: «Linişte, dom’ le, dormim!» Atunci, luam maşina, o puneam pe capacul de closet în baie şi băteam chestii splendide”.

Eu? Neinteresant. Scriu în pat, pe genunchi, pentru a-mi conserva energia. Încep să scriu imediat după trezire, de pe la zece încolo, cu gândul că voi scrie puţin, până mă dezmeticesc, pentru ca să constat curând că au trecut… patru-cinci ore de când stau nemişcată. Atunci mă ridic dinaintea laptopului să transcriu, să recitesc, să refac, să scot la imprimantă. De fapt, abia de-atunci încep lucrul cu adevărat. N-am nicio superstiţie, am doar nevoie de linişte totală, mai ales nu pot să aud nicio frază muzicală, muzica mă sustrage cel mai tare, pentru că, având un bun auz, n-aş putea s-o ratez, să nu mă las coruptă total, să nu-i urmăresc numai ei linia şi logica.

Vă mulţumim!

Echipa Filme-carti.ro

(Sublinierile ne aparțin. Fotografiile sunt din colecția personală a doamnei Dora Pavel)