George Cornilă (n. 1986) este prozator, publicist și traducător. Absolvent de Științe Politice și de Publicitate, a ocupat poziții de copywriter, jurnalist, secretar general de redacție și redactor-șef. Este autorul romanelor „Cu dinții strânși” (2007), „Miezul nopții în Cartierul Felinarelor Stinse” (2013; 2014), „Regele lupilor” (trilogie, 2014-2016), „Expurgo” (2018; 2019) și „Diluvium” (2019), al culegerilor de proză scurtă „Arlequine” (2018) și „Entropic” (2020), precum și al volumului de povești pentru copii „Toxi Foxy” (2018).
A colaborat cu publicații culturale precum „Luceafărul de dimineață”, „Convorbiri Literare”, „Viața Românească”, „Plumb”, „Observator Cultural”, „Salonul Literar”, „Pro Saeculum”, „Spații Culturale”, „Contact Internațional”, „Revista de Suspans”, „Fantastica”, „Vulturul”, „Gazeta SF”, „EgoPHobia”, „ZIN”, „Galaxia 42”, „UtopIQa”, „Doc.Eu” și „Aphelion” (SUA).
A primit Premiul Miorița (2008), Premiul Vrancea Literară (2013; 2016) și Marele Premiu „Ion Hobana” (2019), fiind de asemenea nominalizat la Premiul COLIN (2017), Premiul AntareSFest (2018; 2020), Premiul RomCon (2019) și propus pentru Chrysalis Award – Eurocon – Belfast (2019) și Rosetta Awards (2021).
-Care sunt impresiile tale (la rece) despre anul 2020, cum te-a schimbat, dacă a făcut-o, pe plan personal? Cum a influențat pandemia felul în care ai scris și ai trăit ultimele 12 luni, din punct de vedere literar?
2020 va rămâne, cu siguranță, în memoria colectivă. Generația noastră nu a mai trecut printr-o așa experiență. Câtă vreme eu și familia mea am fost sănătoși, pentru mine nu a fost propriu-zis un an rău. Mi-am dat seama însă, încă o dată, cât de mult ajungi să prețuiești lucrurile pe care nu le mai ai. Aici mă refer în mod special la contactul cu ceilalți și la libertatea de a călători. Eram prea mic pentru a cunoaște astfel de restricții pe vremea comunismului. Am ajuns la maturitate când lumea îmi era deschisă. Aveam douăzeci și unu de ani când am părăsit pentru prima oară țara și m-am molipsit cu totul de visul altor zări. În ultimii ani, ne-am străduit să călătorim cât de mult.
Călătoriile reprezentau, de altfel, apogeul întregului an, totul devenea suportabil, căpăta sens când știam că peste doar câteva luni aveam să ne trezim într-o dimineață în Viena sau în Zante. După declararea pandemiei, din cauza restricțiilor de circulație și a temerilor în ceea ce privea sănătatea noastră, aproape că nu am părăsit Bucureștiul. Doar câteva excursii de o zi prin împrejurimi, și acestea cu obligatoria declarație pe propria răspundere. Ceea ce îmi doresc cel mai mult de la anul acesta, pe lângă sănătate, este să putem, din nou, călători fără frica de ceilalți.
Cât despre contactul cu cei apropiați, sunt conștient că mulți ne spunem acum că pandemia ne-a schimbat, că am învățat să ne prețuim semenii, că de îndată ce lucrurile vor reveni la normal, ne vom întâlni des, ne vom îmbrățișa și vom chefui. Probabil că realitatea va arăta altfel și că în scurt timp vom ajunge din nou să ne săturăm unii de alții, să ne evităm și să ne facem împreună planuri pe care nu intenționăm cu adevărat să le ducem la bun sfârșit. 2020 m-a schimbat pentru moment, căci rareori, dacă vreodată, se întâmplă să ne schimbăm definitiv. Da, îmi este dor să mă văd cu prietenii vineri seara, să merg să scriu într-o cafenea, să văd un film la cinematograf sau un spectacol la Operă. Le vom avea din nou, ne vom bucura de ele ceva timp, apoi ne vom lăsa iar bagați cu capul la fund de maelstromul vieții cotidiene, cu luptele și frustrările ei.
Îmi imaginez că sunt mulți care se gândesc că un an de stat acasă este mană cerească pentru un scriitor și că după un asemenea huzur, toți vom avea măcar două manuscrise gata. Poate că așa ar fi trebuit să fie. Însă realitatea exterioară nu poate să-ți fie indiferentă. Angoasa nu te ocolește. De asemenea, percepi timpul altfel, nu mai există o delimitare clară între atribuțiile tale. Nu am scris în 2020 mai mult decât în alți ani, nici nu am citit mai mult. Pot spune că în afară de timp petrecut cu familia și de niște idei pentru vreo două texte cu acțiunea plasată în pandemie, anul care a trecut nu mi-a adus în plus mare lucru.
Sunt însă curios dacă viitorul apropiat va veni cu filme și cărți adaptate la starea actuală. Mă refer la opere și producții de reală valoare, nu la scrierile pur comerciale și peliculele low-budget care au încercat să profite de pe urma situației globale. Oare vom avea obișnuitele povești, cu singurul twist fiind acela că personajele trebuie să poarte mască și să păstreze distanța?
-Ai participat la evenimente online (Zoom etc.)? Care a fost experiența? Crezi că această modalitate de contact cu publicul (inclusiv cu cel de departe) este eficientă și va continua după pandemie?
Sigur că am participat. Cenacluri virtuale, cluburi de proză virtuale, târguri de carte virtuale. Chiar zilele acestea sunt invitat la un club de lectură al unui liceu bucureștean. Am lansat până și un volum („Entropic”) în mediu virtual. A fost o experiență inedită, însă nu se compară cu un târg de carte real. Emoția este cu totul alta. Te întâlnești cu cititorii sau cu alți autori, povestești, râzi, îi strângi mâna celui care și-a rupt din timp pentru a fi acolo și din conținutul portofelului pentru a-ți cumpăra cartea. Spre surprinderea mea, au venit mai multe persoane la lansarea anterioară, pe întuneric, ploaie și vânt, decât s-au logat din confortul căminului lor.
Tind să cred că un eveniment virtual își pierde din greutate, se amesteca în masa de informație colosală disponibilă pe world wide web. Este posibil să mai avem evenimente online, acum că ne-am obișnuit și nu ne mai temem de ele, însă acestea nu le vor putea vreodată înlocui pe cele fizice. Așa cum a vedea un film la televizor sau pe laptop nu va putea înlocui experiența vizionării aceluiași film la cinematograf, așa cum un e-reader nu va putea înlocui senzațiile pe care ți le oferă o carte tipărită.
-Crezi că s-a citit mai mult în 2020? Crezi că s-a citit mai mult din cărțile tale?
Ținând cont de timpul pe care l-am câștigat, ar fi fost firesc să se fi citit mai mult, însă exemplul propriu contrazice acest raționament. Deși numărul de cărți citite în 2020 (88 de titluri) se încadrează în media ultimilor ani, pot spune că a fost ceva mai mic decât cel cu care am încheiat 2019. Principalul vinovat cred că este faptul că nu am mai avut o delimitare clară între „work time” și „leisure”. Am fost în același timp și în același spațiu angajat, soț, tată și autor.
Înainte, mă trezeam dimineața ca tată și soț, duceam copiii la școală, ajungeam la birou, unde eram angajat, apoi mergeam la un cenaclu, la o lansare de carte sau la un târg, unde eram autor. Acum toate se întâmplă deodată, din camera noastră de zi, unde stau în cămașă cu cravată și pantaloni de pijama. Au fost evenimente virtuale pentru care am ținut morțiș să mă îmbrac din cap până în picioare, inclusiv curea, pantofi și șosete asortate cu cravata, așa cum aș fi făcut de obicei, chiar dacă prin webcam nu mi se vedea decât bustul, doar din nevoia de a imita vechea normalitate.
Timpul a căpătat o altă volatilitate. În plus, sunt genul de persoană care citește în mijloacele de transport în comun. Dus-întors, petreceam zilnic două ore pe drum. În acest timp citeam între cincizeci și optzeci de pagini. Prin urmare, într-o săptămână, dădeam gata o carte de întindere medie sau chiar două de întindere redusă doar pe drum. În ceea ce privește cărțile mele, pot spune doar că, potrivit rapoartelor primite de la editură, vânzările au rămas constante. Evident, nu am de unde să știu dacă respectivii cumpărători le-au și citit.
-Recomandă-ne o carte din literatura română care te-a impresionat în 2020 și cum a făcut-o. Dar și una din literatura universală, tradusă sau nu în limba română.
Am citit foarte multă literatură română anul acesta, considerabil mai multă decât în alți ani. Nora Iuga, Vișniec, Gheorghe Crăciun, O. Nimigean, B.A.S., Augustin Cupșa, Cosmin Perța, Cosmin Leucuța, Eugen Cadaru. Enumerarea poate continua pe câteva rânduri, însă cartea care m-a impresionat cel mai mult a fost „Transparența” lui Radu Vancu. Este o operă care pe cititorul obișnuit îl uluiește, iar pe cititorul cu pretenții pe scriitor îl doboară de-a dreptul. Este, în opinia mea, unul dintre cele mai bune romane apărute la noi în ultimul deceniu, o carte care îți rămâne blocată în cutia craniană și în trahee.
Din literatura universală: Llosa, Kadare, Doris Lessing, Sofi Oksanen, Mariana Enríquez. Sunt subiectiv când spun că primul loc nu putea să fie rezervat decât lui John Fowles, prin „Daniel Martin”. Era singurul roman al său pe care încă nu apucasem să-l citesc. Nou, nu se mai găsea nicăieri. La BMB am dat peste un exemplar, însă era atât de vechi și de rufos, încât nu putea fi citit. În cele din urmă, romanul a fost reeditat și l-am înhățat de cum l-am văzut pe raftul librăriei. Puțini sunt scriitorii pe care i-am îndrăgit atât de mult ca pe Fowles. Îl simt aproape ca pe o figură paternă.
-Ce îți propui, pe plan literar, în 2021?
Anul a început bine, cu apariții în câteva reviste literare. Se pare că romanul meu „Miezul nopții în Cartierul Felinarelor Stinse”, publicat întâia oară în 2013, va avea parte de o a treia ediție. Mi-aș dori, de asemenea, să termin lucrul la un nou roman, unul pe care să îl lansăm la un târg. E limpede că sper că până vine vremea Gaudeamus-ului, lumea va reveni la normal. Nu știu însă care va fi, căci lucrez la mai multe proiecte în paralel. Presupun că, în cele din urmă, va fi decizia editorilor. Vechea vorbă „noi să fim sănătoși” e mai aproape decât a fost vreodată de ceea ce gândim cu adevărat când o rostim.
