Augustin Cupșa (n.1980) a publicat în 2006 romanul experimental Perforatorii (pentru care a câștigat concursul de manuscrise al USR și Cartea Românească, premiul revistelor Ramuri, Mozaicul, Opera Prima la Gala UPR și a fost nominalizat la premiul Euridice). După ce a câștigat concursul de scenarii HBO cu Trenul către București pleacă de la linia 3, a participat la adaptarea serialului Be Tipul în România (În derivă) și a colaborat cu diverse case de producție independente. Romanul Așa să crească iarba pe noi (Humanitas, 2017) a fost nominalizat la mai multe premii (printre care PEN și Nepotuʼ lui Thoreau) și s-a aflat pe lista scurtă la Premiul European pentru Literatură. În versiunea originală, volumul Marile bucurii și marile tristeți a fost nominalizat la Premiile Industriei de Carte (2014) și a fost tradus în limba sârbă la Partizanska Knjiga (2017).
-Care sunt impresiile tale (la rece) despre anul 2020, cum te-a schimbat, dacă a făcut-o, pe plan personal? Cum a influențat pandemia felul în care ai scris și ai trăit ultimele 12 luni, din punct de vedere literar?
În 2020 m-am întors în țară după câțiva ani în Franța, mi-am dorit să mai stau și pe acasă, dar cred că dorința mea a fost citită ad literam, am stat cu adevărat pe acasă, a fost un an în care așteptarea și distanțările au complicat traseul altfel previzibil al vârstelor. Izbucnirea pandemiei în Europa m-a prins tot în Paris, cu munca, apoi am ajuns în Timișoara, și mi-am petrecut restul timpului într-un cartier liniștit, din vest, pe unde Bega iese din oraș, trece pe sub poduri de cale ferată și se duce spre Zrenjian. Locurile acestea sunt cu adevărat minunate, dar acum e timpul să ajung în sfârșit în București, a trecut foarte multă vreme de când am plecat.
Sigur am citit și am scris mai mult în ultimele luni decât în alți ani, nu neapărat pentru că au fost perioade de carantină și altfel aș fi ieșit prin mall sau la concerte, din contră în perioadele de maximă restricție tensiunea și îngrijorarea m-au ținut pe loc de la activități, ca pe cei mai mulți. Am citit și am scris cu spor, în mai multe direcții, după ce noile griji au intrat în cotidian la fel ca și măștile. Apoi s-a produs minunea, dintr-odată, în toamnă mi-am găsit ritmul și rostul, am avansat foarte bine într-un nou manuscris. Am definitivat ediția revizuită și adăugită pentru Marile bucurii și marile tristeți (care va apărea luna viitoare la Humanitas) cu câteva proze noi.
-Ai participat la evenimente online (Zoom etc.)? Care a fost experiența? Crezi că această modalitate de contact cu publicul (inclusiv cu cel de departe) este eficientă și va continua după pandemie?
Am participat la câteva evenimente online, chiar și la un festival, foarte greu să îți imaginezi interacțiunile literare așa, am ținut și ateliere de scris online și ateliere de psihologie, am avut întâlniri regulate cu prietenii, dar toate au un aer artificial, produc o frustrare latentă și cronică, suntem și noi animale care s-au adulmecat și s-au fugărit prin păduri. Deși eu am preferat să stau mai tot timpul ascuns.
-Crezi că s-a citit mai mult în 2020? Crezi că s-a citit mai mult din cărțile tale?
Nu știu cum s-a citit anul acesta, probabil că mai puțin decât în alți ani în care s-a citit puțin, nu vreau să-mi fac iluzii, ar fi trebuit să se citească mult, ar fi trebuit să se citească și să se recitească Demența digitală de la Manfred Spitzer, să înțeleagă cât mai multă lume că mediul online e de folosit cum grano salis și sedentarismul cognitiv și afectiv sunt o amenințare reală a societății noastre. Dacă s-a citit mai mult romanul meu în 2020 e pentru că a vorbit despre el Bogdan Șerban la Radio Guerrilla.
-Recomandă-ne o carte din literatura română care te-a impresionat în 2020 și cum a făcut-o. Dar și una din literatura universală, tradusă sau nu în limba română.
Citesc acum Vântul, duhul, suflarea, de la Andreea Răsuceanu, un roman de largă respirație, cu o textură milimetrică și fraze care fac bolți de sunet, unde memoria devine materială și înlocuiește spații pierdute, reface epoci și generații, re-însuflețește oameni pe care timpul îi reduce la niște inițiale, urmărind ca într-o simfonie tema fraților, raportul dintre primul și cel de-al doilea născut. De la străini am ales romanul lui Roland Orcsik, Comandoul fantomă, o (nouă) mărturie a războiului din Yugoslavia, particular (și) pentru că tocmai războiul lipsește din poveste, nu se știe cine se luptă cu cine, dacă se dau cu adevărat lupte, sau e doar o conspirație, războiul e undeva în apropiere, nu se vede și nu se aude, dar se simte, o amenințare off-screen care împresoară orașele și le golește de oameni, iar așteptarea și tensiunea iau proporții paranoide. La fel, un scris cu o amprentă personală.
-Ce îți propui, pe plan literar, în 2021?
Luna viitoare apare noua ediție din Marile bucurii și marile tristeți, o să fie, cum ziceam și câteva proze noi, ceva mai lungi, în continuarea stilului minimalist de pe vremuri, sau mai bine zis ce urmează și încotro am mers după ce manifestul minimalist și-a consumat formula inițială. Povestea cu Marile bucurii și marile tristeți a început în 2009, cu primele proze publicate în Egophobia, Poesis Internațional și FdL, a devenit volum de abia în 2013, și acum se reia și se continuă, povestea merge mai departe. Va urma apoi noul volum de proze scurte, la care mai am foarte puțin de lucrat, mai mult să așez piesele în album, așa că sper să am timp să demarez și scrisul la un roman, pe care îl contemplez de multă vreme.
