Scriitor în pandemie: Ana Barton

Ana Barton: Sînt o femeie de 47 de ani care iubește cuvîntul și tăcerea, familia și prietenii, apa minerală și frunzele proaspete de mentă, pisicurile, cățelurile, viezurele melivor, glutonul, pinguinii, să frămînte aluat, să danseze, cerneala și stilourile, tristețile scurte și nervii mărunți, trezitori, tîrlicii de lînă țigaie și păturile moi, liniștea, din ce în ce mai mult liniștea. 

-Care sunt impresiile tale (la rece) despre anul 2020, cum te-a schimbat, dacă a făcut-o, pe plan personal? Cum a influențat pandemia felul în care ai scris și ai trăit ultimele 12 luni, din punct de vedere literar?

La mine, nu e încă la rece, nici nu știu dacă va fi vreodată la rece, am proasta deprindere de-a mă atașa de vremuri, cu toate ale lor. Trebuia să mă vaccinez acum o săptămână, am fost amînată pentru aproape trei săptămîni. Sînt dintre cei foarte vulnerabili la virus, o boală autoimună mă face să fiu, de-aia și sînt programată în faza asta. Aș putea trăi cu boala asta încă 47 de ani, dar dacă iau virusul, cel mai probabil n-o să supraviețuiesc. Nu știu sigur dacă da sau nu, dar mă poate condamna cineva pentru că nu vreau să-ncerc? M-am străduit în anul ăsta să-mi țin mințile la locul lor și sufletul cît mai în pace. A fost și este un efort continuu lucrul ăsta, mai ales că nici nu mai dorm de vreo trei luni cum dormeam. Sînt dintre cei care conștientizează și recunosc că le e greu. Și știu și că perioada asta, care habar nu avem cît va mai dura, ne va afecta pe toți foarte mult timp de-acum înainte, în mai multe feluri, unele la care nici nu ne gîndim acum și foarte bine că nu ne gîndim, e înțelept să le luăm pe rînd, altfel ne copleșesc și ne dărîmă.

 

N-am putut să scriu nimic pînă prin august. Adică eu scriu la cartea asta din 2019, dar cu stiloul, pe caiete. Dar n-am putut deschide un word pînă la sfîrșitul verii. Da, mi-a făcut foarte rău că nu puteam, am plîns mult, cartea efectiv îmi țîșnea prin ochi, prin tîmple, iar eu nu deschideam wordul ăla. Îmi pocnea capul, îmi bătea inima tare, m-am închis în mine și am tăcut mult, simțeam că pășesc pe plauri. În același timp, mă învinovățeam teribil, alții mor, alții fac forme groaznice de boală, iar tu te macini pentru că nu poți să scrii decît cu stiloul pe hîrtie, ce, asta e o problemă, n-ai cerneală, n-ai penițe? Nu m-a ajutat cu nimic să mă-nvinovățesc și abia cînd am acceptat că e o prostie să-mi consider suferința un moft am putut să scot nițel inima din ea și să înceapă și ea, săraca, să bată normal.

-Ai participat la evenimente online (Zoom etc.)? Care a fost experiența? Crezi că această modalitate de contact cu publicul (inclusiv cu cel de departe) este eficientă și va continua după pandemie?

Da, am participat de la un moment dat. Inițial, am refuzat, în primele luni. Mă simțeam agresată de toată explozia de video din online, nu voiam să fiu și eu încă un video, să-i stresez, la rîndul meu, pe alții. Apoi, mi-am dat seama că nu ne mai putem vedea, îmbrățișa, așa că surogatul ăsta trebuie primit, e mai mult decît nimic. Astea sînt vremurile, nu poți face cum ai vrea, faci cum poți. Am acceptat cîteva intervenții și-am început să văd partea bună, am vorbit și la lansări de carte, am dat și interviuri, am intrat și cu copii de clasa a IV-a, a VII-a, a VIII-a și a IX-a. Am văzut cît de eficient lucrează profesorii lor, cum s-au adaptat online-ului, cît de bine se descurcau acei copii. Știu, bineînțeles, că unii copii nu au putut face nici măcar școală online, iar asta este foarte grav.

 

Da, cred că va continua, vor exista evenimente cu oameni într-un spațiu închis și cu alții care vor intra online, au fost și înainte de pandemie, am participat eu la Librăria Humanitas de la Cișmigiu la astfel de lansări, unde scriitorii străini intrau prin Skype.

Mai cred, în ce privește școala, că profesorii și elevii/studenții vor păstra o comunicare mai eficientă și mai apropiată, asta pe care au dobîndit-o acum.

-Crezi că s-a citit mai mult în 2020? Crezi că s-a citit mai mult din cărțile tale?

Da, oamenii au citit mai mult în 2020, cititul a fost și o minunată formă de fugă de data asta. Oamenii s-au refugiat în poveste: în cărți și-n filme. S-au citit și cărțile mele, am primit multe mesaje și m-am bucurat enorm, mi-au făcut extraordinar de bine.

-Recomandă-ne o carte din literatura română care te-a impresionat în 2020 și cum a făcut-o. Dar și una din literatura universală, tradusă sau nu în limba română.

Romanul Oharei Donovetsky, „Puzzle cu pețitoare”. Mi-au plăcut foarte mult și construcția romanescă, și stilul scriiturii, misterul, gura Șeherezadei și-a Duniazadei prin care curge povestea. Dar m-am bucurat mult și de „Socrate în blugi”, cartea lui Laurențiu Staicu dedicată tinerilor, am citit-o cu o curiozitate și cu o plăcere de om foarte tînăr.

 

Anne Gisleson, „Iscoditorii. Un an de cugetări, băutură, tristețe și lecturi”. O scriitură intimistă și foarte atingătoare, umor, disperare, nebunie și cea mai seducătoare normalitate – toate într-o carte ca un oraș după un uragan. Și cu un oraș după un uragan. O minunăție de carte.

-Ce îți propui, pe plan literar, în 2021?

Să termin Ophanim, romanul pe care-l scriu acum. E o carte încăpățînată ca un catîr. În continuare, se scrie cu stiloul, pe hîrtie, și, simultan, în word. Asta nu mi s-a mai întîmplat niciodată, dar, știi cum e, cărțile sînt stăpînele noastre, nu noi sîntem stăpînii lor. Dacă ea a venit la mine, îi respect venirea și-i sînt recunoscătoare că m-a ales. Singura problemă e că mi-e poftă de niște cerneală brună și n-o găsesc. Am făcut eu un amestec din călimările mele, dar n-a ieșit nuanța pe care o visez. Mai caut.

(Foto: Luciana Zaharia)