Guest post by Alex Savitescu
Sportul profesionist este cea mai puternică hologramă a împlinilor pe care le-am ratat dintotdeauna. Când eram copil, dreptunghiul aproximativ din faţa blocului era arena în care pe mine mă strigau “Balnit” (chiar aşa, nu putea unul să zică “Balint”), pe vecinul de la cinci – “Hagi”, pe căpcăunul cu palme cât umbra fiecăruia dintre noi, “Bumbescu”, iar “Lăcătuş” era slăbănogul de serviciu al scării. Nu ştiu cum stătea treaba în echipa adversă, dar bănuiesc că şi acolo se găsea câte un Andone, Klein, Mateuţ sau Cămătaru. E inutil să mai spun că nici unul dintre noi, ţâştii ăia de acum aproape 30 de ani, nu am prins nici măcar o muscă între ghetele cu crampoane şi iarba de pe stadion, darămite să mai fi ajuns şi cunoscuţi pentru nu ştiu ce medalii câştigate. Cu toate astea, am trăit cu cultul ăsta al sportivului-model şi al echipei-simbol şi am făcut aceleaşi lucruri lipsite de originalitate săvârşite şi de generaţiile dinainte, şi de cele de după, de la decupat poze din ziare şi articole, la adunat postere, colecţionat stickere şi fanioane şi naiba mai ştie ce.
Sportul profesionist este o foarte seducătoare iluzie comercială (iertaţi-mi pleonasmul!). Una gândită până în cele mai mici detalii, în ţările cu economie relativ sănătoasă. Evident, fotbalul este sugativa tuturor calităţilor de business şi nici nu are cum să fie altfel. S-au scris cărţi, s-au susţinut doctorate, s-au creat modele de afaceri din ceea ce au conceput cele două mari cluburi spaniole (Real şi Barcelona) sau Manchester United. Sportul înseamnă, de foarte mult timp – de fapt, dintotdeauna, dar aici romanticii au să protesteze vehement şi uşor duios – o afacere. E o afacere la fel de profitabilă, atunci când ea e susţinută de conţinut, ca aia a tipăririi bancnotelor. Ca să vinzi, ai nevoie de modele. Ca să ai modele, trebuie ca ele să fie credibile. Ca să fie credibile, trebuie să aibă constanţă. Ca să fie constante, trebuie să fie antrenate. Ca să fie antrenate… Mă opresc aici. Aici e industria: în acest nesfârşit lanţ al slăbiciunilor, unde, deşi poate suna paradoxal, echilibrul este dat de micile imperfeţiuni ale fiecărei componente; aşa se crează coeziunea, atunci când marketingul ştie că nu poate face ceea ce ştie să facă managementul, când managementul e conştient că nu are idee cum se şlefuieşte un talent, dar lucrul ăsta este stăpânit la perfecţie de un biet antrenor.
Îl recitim oricând cu plăcere pe Jules Verne, pentru că ne oferă cea mai elementară formă a bucuriei: jocul. În cărţi şi în sport, trăirile sunt sincere şi profund intime, chiar dacă, în cazul sportului, ele par a deveni uşor exhibiţioniste. Jocul, joaca de fapt, este cel care ne dă formă, aşa cum un Pepsi sau un whisky capătă sens şi semnificaţie atunci când e turnat în paharul potrivit.
Există, în dulcea dependenţă a industriei de spectatori şi a spectatorilor de creatorii industriei, o singură condiţie necesară ca toată această “magie” să capete valenţe: onestitatea. Nu vreau să confundaţi onestitatea cu sinceritatea: nici chibiţii, nici vânzătorii de iluzii nu sunt sinceri cu ceilalţi, dar sunt oneşti – sau fair-play – atunci când se raportează la marfa de pe tarabă. O veche pildă spune că o afacere este bună atunci când ambele părţi au sentimentul că au scos maximum de profit. Dar , ca să se petreacă treaba asta, trebuie ca obiectul tranzacţiei lor să fie valoros.
***
Am scris textul de faţă după ce tâmpla mi-a zvâcnit, văzând ultimele patru meciuri din Liga I de fotbal din România. În etapa de final, în care jucau echipele ce se luptau să scape de retrogradare, tribunele au fost aproape goale. M-am întrebat atunci, o fac şi acum: care este sensul unor bani cheltuiţi absolut aiurea, în condiţiile în care aproape nimeni nu dă două parale pe chinurile acestor cluburi? Care este sensul sportului profesionist, dacă nu ai spectatori?
