Prima parte aici.
După insula Thassos vizitată anul trecut, mă aşteptam ca Kerkyra/Corfu să fie mai spectaculoasă, diferită, având în vedere că este şi mai mare geografic şi, în plus, nu a cunoscut stăpânirea otomană, ci pe cea veneţiană şi britanică. Şi, parţial, am avut dreptate, însă câteva din plajele din Corfu mi-au adus aminte de cele din Thassos, ceea ce înseamnă că insulele greceşti au şi un fond comun, indiferent de distanţa la care se regăsesc şi care uneori poate fi destul de mare.
Capitala insulei păstrează influenţa veneţiană şi britanică în mult mai mare măsură decât localităţile mici din interior, ceea ce demonstrează că „ocupantul”(dar mai degrabă protectorul, căci alternativa la veneţieni sau britanici ar fi fost reprezentată de otomani) nu s-a deranjat prea mult pentru a influenţa viaţa grecilor şi s-a rezumat în a-şi fortifica şi dezvolta oraşul principal, Corfu Town (cu o populaţie de aproape 40.000 de locuitori, oricum mult mai mare decât Limenas, capitala Thassos-ului, care are în jur de 3.000 de locuitori), care păstrează Vechea şi Nouă Fortăreaţa şi multe alte clădiri veneţiene.
Interesant este şi Muzeul de Artă Orientală, care este gazduit în palatul St. Michael and St. George, fosta reşedinţă a guvernatorilor britanici ai Insulelor Ionice. În mod ciudat şi deloc caracteristic britanicilor, aceştia au cedat în 1862 Insulele Ionice Regatului grec pentru a susţine popularitatea noului rege, George I, care avea o orientare politică probritanică, spre deosebire de predecesorul său, bavarezul Otto I. Într-adevăr, dacă ne este greu să ne imaginăm regi germanici în România, în Elada prezenţa lor istorică pare total absurdă, în conflict marcant cu felul elenilor de a fi. Însă în secolul al XIX-lea era o adevărată modă europeană să ai prinţ/rege neamţ!
Muzeul găzduia şi o expoziţie de artă fotografică alb-negru în care era surprinsă mai degraba o viziune sumbră a insulei şi, mai ales, a locuitorilor ei. Într-una din fotografii, se poate observa portretul alb negru al unui militar elen din Primul Război Mondial. Privind-o, mă întrebam retoric dacă s-a întors nevătămat sau dacă a murit undeva prin coclaurii Anatoliei, încercând să realizeze Megali Idea. De altfel în obscurul Krinides, în mica tavernă-fast food, m-am holbat minute bune la harta… elenă a Turciei care se afla agăţată pe un perete. Surpriza trecută, mi-am adus aminte cum în zona au fost instalaţi zeci de mii de eleni care au fugit sau au fost obligaţi să părăsească Turcia kemalistă în urma acordurilor dintre cele două ţări, după victoria turcilor din 1920.
Drumurile interioare din Corfu sunt într-adevăr destul de înguste şi dificile de parcurs, în multe momente ale traseului trebuie să ai grijă şi/sau să te rogi să nu vină un alt participant la trafic din sens opus. De altfel, elenii sunt până la urmă tot balcanici ca şi noi, nu dau o mare importantă detaliilor, par satisfăcuţi de splendoarea insulelor, peisajelor, plajelor şi nu se spetesc foarte mult să aibă o infrastructură internă mai bună. Căci infrastrura lor mare, reţeaua de autostrăzi, este cea mai dezvoltată din Balcani, autostrăzi de cinci-şase sute de kilometri fiind o regulă, viabile, traversând zeci de tuneluri, oferind atât panorame superbe, cât şi posibilitatea de a ajunge dintr-o parte în alta a Greciei rapid, cheltuind cam jumatate din timpul/motorina pe care le-ai întrebuinţa în România pentru a parcurge aceeaşi distanţă. Cifrele pe care le-am găsit sunt sigur că fac să viseze, să suspinie, să plângă a ciuda orice şofer român: dacă în 2010 se estima că Grecia avea 1600 km de autostrada, în 2015 această cifra ar fi trebuit să ajungă la 2.800 (Sursă: https://en.wikipedia.org/wiki/Transport_în_Greece#Highways)
Greu de înţeles motivul pentru care gunoaiele nu fuseseră strânse de câteva săptămâni, maldărele o demonstrau cu prisosinţă, maldăre care continuau să se acumuleze, generând un disconfort vizibil. Or fi fost angajaţii companiei locale de salubrizare în greva? Se renegocia vreun contract? Nu am reuşit să aflu. Chiar şi la periferiile Corfu Town gunoaiele tronau imperturbabile, aparent, fără să deranjeze pe nimeni. Însă în general, oamenii nu sunt stresaţi (nici turiştii şi nici localinicii), astfel încât nu am auzit tirade de claxone sau înjurături şi fleshuri orbitoare, nici chiar în capitală, unde traficul este destul de intens. Care oricum nu s-ar fi observat în lumina arzătoare a soarelui. Am observat o groază de eleni muncitori, care stăteau după tine, încercând să te servească, ba chiar să afle de unde eşti pentru aţi spune un simplu „bună seara” sau „mulţumesc” comercial, e drept, la final, în speranţa că vei cumpăra ceva de la taraba lor şi tot timpul mi s-au părut fraţii mei întru nevoie, ortodoxie şi balcanism. Nu m-am supărat când una din vânzătoare m-a confundat cu un rus bronzat bine şi a început să turuie ceva în limba lui Lenin. I-am retezat-o scurt, scoţând din portofel mândria de a fi român: “We are Romanians, not Russians.” Măcar atât.
Cozile la bancomatele din Kerkira nu erau prea mari, nu atât de mari precum ma asteptam, cel putin, poate şi pentru că am vizitat oraşul la câteva zile de cand se deschisesera bancile, care insa în mod sigur erau asaltate de deponenţi. Insa şi situatia din insulele grecesti, din ce am înţeles, era mai uşoară, economia lor depinzând de afluxul de turişti care de regulă şi mai ales acum, au venit cu lichidităţi la ei. (Sidari era plină de britanici care în loc să meargă pe superbele plaje stăteau ca broaştele la piscină, sorbind, sorbind, sorbind).
Vama bulgaro-română de la Ruse-Giurgiu. Nu ai deloc sentimentul că intri dintr-o ţară în alta. De altfel, aceasta este teza mea mai veche, Ţaratul bulgaro-vlah ar putea fi reconstituit fără probleme. Fizionomic cele două popoare (român şi bulgar) seamănă perfect, sunt fabricate din aceeaşi magma balcanică (la fel şi elenii). Drumul prost al bulgarilor se compensează cu celebra benzinărie Petrom din Giurgiu care miroase la greu a urină. Primul ziar valah deschis după 2 săptămâni a fost un „Adevărul” care avea pe prima pagină aceeaşi ciorbă reîncălzită a violului în grup. M-am uitat la dată, crezând că este un număr din 21 iulie. Bucuria de a te reîntoarce în mocirla tradiţională. O imensă silă.
Lucrările la refacerea părţii române a carosabilului Podului Prieteniei româno-bulgare, care face legătura între Giurgiu şi Ruse, o arteră strategică esenţială în cadrul sistemului de comunicaţii transeuropean, s-a anunţat oficial, se vor finaliza în primăvară anului viitor. Se circulă greu, am văzut-o cu ochii mei, chiar dacă am avut norocul să nu stau la cozi prea mari. Dacă reuşeşti să pătrunzi rapid pe jumătatea românească a podului, mergi cu mai puţin de 5 km/h şi trebuie să fii norocos să ai o maşină cu pragul înalt, căci altfel îţi poţi zgâria cu uşurinţă podul. Într-o zi toridă, e drept, de joi, cam pe la ora 15, se muncea intens, cu înalt simt civic şi patriotic. Doi muncitori discutau, al treilea fuma, unul vorbea la telefon, doi gesticulau şi alţi câţiva admirau Dunărea. Practic niciunul nu făcea ceva pentru a urgenta cumva finalizarea marii asfaltări. În ritmul acesta termenul de finalizare are toate şansele să fie depășit, tipic mioritic. Nu se ştie cum bulgarii au finalizat complete refaceare a părţii lor. Halal urmaşi ai celor care au ridicat acum aproape 2000 de ani un pod peste Dunăre în condiţii mult mai vitrege şi în aval, la Drobeta.
Amuzant este faptul ca nici nu te-ai intors bine acasa caci gandul si zboara la viitoarea vacanta de peste un alt an. O utopie care ne mai ofera motorina sa mai tragem de noi. In plus, cred ca dupa cum trebuie sa ai organ pentru filosofie/poezie/chimie la fel trebuie sa ai si pentru Elada. Ori il ai, ori nu-l ai.
