În fiecare an încerc să descopăr alte locuri, să iniţiez alte experienţe, având în vedere că, în mare, fac parte din categoria celor care-şi permit un singur concediu adevărat pe an. În vara asta mi-am zis că trebuie să descopăr şi Corfu. Cunoaşteam câte ceva din istorie, dar studierea insulei la faţa locului nu se compară cu vizitarea eterică şi informaţională, pe internet. În plus, de data asta, am ales să mergem cu maşina şi să nu mai apelăm la blestematele autocare, în care te simţi ca un sac de cartofi încremenit într-o aşteptare lungă, împărţind acelaşi spaţiu cu alte zeci de excursionişti români, programat să faci pauze când/unde şi cât timp decide şoferul a cărui misiune, aceea de a împăca atât de mulţi oameni, este într-adevăr dificilă.
A merge hai-hui cu propria maşină mi s-a părut, încă de când făceam naveta cu autobaza Double T la Geneva (2001-2003), suprema împlinire civilizaţională, stadiul suprem al libertăţii de mişcare, una din cele patru libertăţi fundamentale ale Uniunii Europene. Motorină să fie, autostrăzi găsim (altundeva decât în România- cu toate că un drum neaşteptat la Eforie Nord mi-a oferit o supriză plăcută: Câmpina, A3, A2- Constanţa= 3 ore şi ceva. Din păcate în anumite segmente autorităţile române par complet neputincioase, cele de genul Comarnic-Braşov şi Râmnicu Vâlcea-Sibiu- şi totuşi tuneluri se pot sfredeli prin munţi, după cum se va vedea mai încolo).
Prima cazare intermediară în Grecia am găsit-o la aproape 20 de kilometri nord de autostrada de vis Egnatia Odos (cea care preia parţial traseul celebrei „autostrăzi” romane Via Ignatis, care pleca de la Constantinopol pentru a străbate Balcanii până la Dyrachium/actualul Durres in Albania), într-un sătuc care mi se părea uitat de Dumnezeu, Agios Stephanos, la doi-trei kilometri nord de oraşul Naoussa (de care oricum nu auzisem niciodată). Nu credeam că în acest colţ din Grecia continentală ar putea exista mari atracţii turistice, dar m-am înşelat pentru că în apropierea satului (în sens occidental, plin de vile, pensiuni, mici hoteluri), se afla un minunat parc, Agios Nikolaos, unde locuitorii din Naoussa se refugiau de canicula zilei.
Trecând prin Naoussa am putut remarca stâlpii nocturnei micului stadion care deserveşte echipa locală de fotbal, Naoussa FC, care a ajuns să joace pentru un sezon în prima ligă elenă. De mirare rămâne cum de nici un jucător sau antrenor valah nu au ajuns aici! Dacă ar fi avut bunul simţ să o facă, poate aş fi auzit şi eu de acest oraş care are populaţia orăşelului meu natal, Câmpina (32.000 de locuitori).
Uitându-mă puţin pe internet, am găsit că în acest orăşel a avut loc unul din episoadele războiului elen de independenţă, când în 1822 rebelii greci conduşi de mai mulţi lideri (Zafeirakis Theodosiou, Anastasios Karatasos etc), numărând doar 4.000 de oameni, s-au refugiat în Naoussa, urmăriţi de forţe otomane mult superioare (16.000 şi 12 tunuri). La 16 martie 1822, turcii au încercat fără succes să ia cu asalt oraşul, la fel şi în 18 şi 19 martie. La 24 martie, au început să bombardeze zidurile cetăţii şi abia la 6 aprilie 1822, după ce Abdul Abud, paşa Salonicului, a primit forţe proaspete (alţi 3.000 de soldaţi), asaltul a avut succes, apărătorii care au supravieţuit retrăgându-se în munţii Macedoniei. Grecoaicele rămase în urmă au preferat să se sinucidă decât să cadă în mâinile otomanilor.
Evident, habar nu aveam de aceste detalii istorice, atât de mult pe gustul meu când am parcurs orăşelul care părea strâns în parcul Agios Nikolaos, unde avea loc un meci de baschet foarte încins. Am remarcat profesionalismul acelor amatori care jucau pe viaţă şi pe moarte, respectând toate regulile jocului de baschet, plecând de la echipament specific până la tabela de marcaj şi arbitraj în toată regula. Parea a fi o echipă a bătrânilor de 40-45 de ani împotriva uneia a tinerilor de 20. Dar cine ştie?! Ce n-am fi dat noi să avem astfel de condiţii când jucam baschet, julindu-ne degetele, pe terenul Colegiului Nicolae Grigorescu acum 20 de ani!
Gazdele noastre, doi bătrâni greci extrem de ospitalieri. Doamna nu era foarte clar lămurită de unde venim. Nu prea vorbea limba engleză, ci doar germana. Domnul, un adevărat gentleman retras la moşia de la ţară, având spre 60-65 de ani, dar îi puteai da cel mult 55, grizonat, alură sportivă, stătea dimineaţa cu ghidul de converaţii elen-englez în mâna, încercând să înveţe şi mai mult chiar dacă nivelul lui era acceptabil. Ne-am înţeles destul de bine. Am încercat să-l ademenim cu una din nenumăratele noastre beri din portbagaje, dar a refuzat nobil: nu-i făceau bine la stomac! Mi s-a părut că şi-au investit toţi banii în acea proprietate extinsă, care avea drept centru vila imensă cu o vedere superbă, înconjurată cu măslini şi care avea mai multe apartamente. La plecare ne-a tăiat chitanţa numărul 405, ceea ce ne-a cam mirat, căci nu putea crede că în acel colţ de deal ar fi trecut atât de mulţi turişti. Care nu au stat neapărat doar o noapte de tranzit, precum am făcut-o noi. Însă gazda noastră ne-a lămurit: nu numai fabuloasul parc din apropiere era de vină, ci şi staţiunile de iarnă din zonă. L-am întrebat nedumerit ”cum, iarna ninge aici?” Mi-a confirmat voios.
Având inclus şi un mic dejun, am găsit încă de când ne-am cazat frigiderul umplut cu lapte, caşcaval, pâine, apă. La cină doamna ne a adus câteva legume din propria grădină. Am glumit cu ea „în mod sigur sunt bio/eco”. Un termen pe care oricine a ajuns să-l înţeleagă (mie mi se pare unul singur şi nu două). Iar la plecare, doamna a insistat să ne ofere un platou cu mini pateuri cu brânză sărată, făcute de ea (probabil doar băgate în cuptor, genul de pateuri semicongelate), ne-a oferit folie de aluminiu aflând că suntem satuli, pentru a le avea pe drum. Însă mulţi eleni sunt foarte conştienţi că gestul contează. Ceea ce nu aş spune despre prea mulţi hotelieri valahi.
Ultima cazare pe care am avut-o în Elada ne-a dus într-un alt colţ mai puţin cunoscut, în micul oraş Krinides (populaţie undeva la 3.000 de locuitori-după standardele nostre nu ar fi fost decât o comună), din regiunea Kavala. În fapt se iese de pe autostrada şi la numai 10-12 kilometri se ajunge în Krinides. Ne-am cazat într-un complex foarte interesant de numai o stea, e drept, dar una meritată. Dacă ar fi fost în România în mod sigur ar mai fi avut încă una. Camere curate, cu aparat de aer condiţionat, indispensabil în lungile veri caniculare elene. Complexul hotelier deserveşte o baie cu nămol, care are proprietăţi terapeutice, la care se înghesuiau încă de dimineaţă pensionarii eleni. Care au o viaţă mult mai bună decât cei români, fără îndoială. În părculeţul de lângă se aflau amplasate şi rulote pe care pensionarii le închiriază la preţuri modice, probabil şi mai mici decât camerele hotelului. Unde petrec probabil câteva săptămâni bune, profitând şi de liziera care oferea o umbră atât de necesară în lungile zile de vară.
La intrare în Krinides se află vestigiile unui mare oraş antic, Phillippi. Iniţial o colonie a thassoiţilor, oraşul a cunoscut o intensă dezvoltare în epoca elenistică, el fiind preluat de regele macedonean Filip al II-lea, tatăl lui Alexandru cel Mare, care l-a fortificat cu ziduri de apărare suplimentare, aducând şi colonişti macedonei. În mod cert, oraşul avea o poziţie strategică de primă importanţă în lumea antică. Însă ceea ce avea să-i schimbe destinul avea să fie bătălia (42. I. Hr.) din apropiere, din cadrul războiului civil roman care a urmat asasinării lui Iulius Caesar între tabăra republicană condusă de Brutus şi Cassius şi cea imperială reprezentată de Octavianus şi Marcus Antonius. După victoria taberei imperiale, Octavianus a transformat aşezarea în colonie română, iar hectarele de vestigii romane dovedesc din plin perioada de prosperitate pe care a avut-o oraşul în lumea romană.
Phillipi are o semnificaţie specială şi pentru lumea creştină, având în vedere că Apostolul Pavel (Paul) a trimis două scrisori locuitorilor lui. Vestigiile mai multor biserici datând din secolele IV-VI vin să dovedească devoţiunea creştină a locuitorilor din Phillipi, unde ar fi fost ridicată şi prima biserică pe tărâm european. Un cutremur puternic, dar şi incursiunile triburilor barbare (mai ales ale slavilor şi bulgarilor) aveau să ducă la declinul lui lent, dar inexorabil. O fortăreaţa ridicată în vârful dealului dovedeşte că în epoca stăpânirii bizantine s-a locuit în zonă, însă sub alte auspicii. După secolul al X-lea lumea bizantină s-a aflat într-o continuă defensivă. Ultimele urme de locuire aveau să înceteze odată cu venirea turcilor în Balcani.
După ce am vizitat incinta oraşului antic prin care trecea de altfel şi Via Ignatia şi muzeul ridicat din fonduri europene, ni s-a făcut foame şi ne-am îndreptat către centrul oraseului Krinides. Dar unde şi cum se putea defini acest centru? O stradă banală. Până la urmă, după ce am parcat maşina pe stradă/trotuar, având în vedere imposibilitatea de a distinge cu claritate vreo separare între cele două, fără să ne fie teamă că o caracatica hulpavă ne va bloca vreo roată (datorită unei prezente poliţieneşti destul de reduse, poate că ea se concentra în marile aglomerări urbane elene, unde au avut loc atât de multe proteste în ultimul timp), am găsit o mică terasă unde se servea celebrul gyros şi se putea bea şi mai celebra bere Mythos. Toate cu cel puţin un sfert mai ieftine decât în Corfu.
Chiar dacă trecătorii sau angajaţii tavernei fast food nu prea înţelegeau ce naiba căutam noi pe acolo, cu ceva dificultăţi, ne-am făcut înţeleşi în limba engleză şi ne-am potolit foamea. Simpatică în Elada este prezenţa dominantă a cartofului prăjit, probabil mai mult că sigur sub influenţa prezenţei turistice din ce în ce mai masivă de peste 3 decenii. Cu greu ţi se mai serveşte ceva fără ca acel fel de mâncare să nu fie inundat de gălbenii fries/fites. Poate doar la pizza şi salată grecească se abţin! Pentru stomacul flămând al turistului poate fi o soluţie, însă efectele rămân vizibile mult timp după!
(va urma)
