X-Men Apocalypse (2016)
Regia: Bryan Singer
Distribuția: James McAvoy, Michael Fassbender, Jennifer Lawrence, Oscar Isaac, Evans Peters, Tye Sheridan, Sophie Turner, Nicholas Hoult, Kodi Smit-McPhee
Acum o lună și jumătate scriam recenzia la „Batman vs Superman: Dawn of Justice” și îi acordam nota 9,5. Astăzi, comparând filmul lui Zack Snyder cu noul film din tabăra adversă, tabăra Marvel, realizez că i-aș oferi producției bazate pe benzile DC Comics cel mult 7,5- 8, aceasta neînsemnând însă că noua ecranizare X-men este impecabilă. Totuși, un lucru e clar: filmul lui Singer îi dă clasă peliculei lui Snyder.
Am mers la ”X-Men Apocalypse” fără așteptări prea mari, căci filmele din seria X-men, chiar filmele Marvel în genere, mi s-au părut întotdeauna destul de seci și incapabile să capteze orice fel de nuanță din benzile desenate. Personal, consider însă că filmul lui Brian Singer merită din plin. Acesta prezintă lupta dintre mutanții de la școala lui Xavier (James McAvoy) și primul mutant de pe planetă, Apocalypse (Oscar Isaac), alături de asa-numiții „ cei patru cavaleri ai apocalipsei”: Storm (Alexandra Shipp), Psylocke (Olivia Munn), Angel (Ben Hardy) și Magneto (Michael Fassbender).
Un prim punct forte al filmului îl reprezintă chiar actorii care desfășoară un joc impecabil, inclusiv cei care au scene scurte, secundare. O să mă axez în această recenzie, mai degrabă pe personaje decât pe acțiune pentru a evita astfel și spoilerele.
Astfel, cel mai mult ies în evidență Magneto-ul lui Michael Fassbender, Quicksilver al lui Evan Peters, respectiv Kodi Smit-McPhee cu al său Nightcrawler. De asemenea, consider că Tye Sheridan (Scott Summers/ Cyclops) și Sophie Turner (Jean Grey), care vă este familiară din celebrul ”Game of Thrones”, reușesc să aducă pe ecran exact atmosfera dintre cele două personaje care mai târziu vor forma un cuplu, atmosferă pe care o fanii o cunosc foarte bine din benzile desenate și din ecranizările animate din ’94.
Din păcate, acest punct forte al filmului se împletește cu un punct foarte slab: Singer nu reușește să își organizeze materialul de lucru, narațiunea, căci jocul actorilor este pus în umbră, paradoxal, chiar de scenariu, de materialul, pe alocuri precar, cu care ei trebuie să lucreze. Această mențiune nu înseamnă că scenariul este lipsit de orice calitate: nu, scenariul este bun, îmbină într-o manieră incredibilă pentru filmele cu super-eroi de până acum, umorul cu scenele emoționante. Partea bună este că, la vizionarea filmului, punctul forte atârnă mai greu în balanță decât încercarea lui Singer de a comasa poveștile anumitor personaje (în timp ce unele nu au deloc prezentat background-ul) cu toată narațiunea axată pe lupta contra lui En Sabah Nur (Apocalypse). Acest aspect depinde totuși și de o așteptare a regizorului: dacă este făcut mai degrabă pentru fanii Marvel, atunci ar exista, însă doar parțial, o scuză pentru acest lucru, căci poveștile ar fi cunoscute deja.
De exemplu, un joc foarte bun, așa cum am menționat, îl face Smit-McPhee care aduce la viață un Nightcrawler naiv, care are prea puțin timp pe ecran, dar care reușește să creeze disonanța specifică personajului, cea dintre înfățișarea sinistră și combinația inocență-umor.
Din punctul meu de vedere, Fassbender și Peters sunt, fără îndoială, starurile acestui film. Erik/Magneto este aici un mutant diferit de ceea ce am văzut până acum, atât în celalte ecranizări, cât și în benzile desenate, personajul lui Fassbender fiind unul pierdut, un suflet chinuit, mânat de durerea imensă a pierderii unor oameni dragi și, implicit, a piedicilor continue de-a-și crea o viață comună, în rând cu ceilalți oameni. Fassbender este omul perfect pentru un astfel de rol, cel mai apt dintre toți probabil, dat fiind că rolul este cel mai teatral (în sensul de specific unei interpretări de teatru), actorul reușind să ipostazieze perfect suferința urmată de furie a mutantului care, indiferent de cât ar încerca, poartă stigmatul definitiv al unor ființe bizare, al mutanților.
Cât despre Evan Peters, pe care mulți dintre voi îl știți din serialul ”American Horror Story”, acesta îl aduce pe ecran pe Quicksilver, fiu al lui Magneto. Peters are una dintre cele mai cool scene din film, una în care vedem totul din perspectiva lui de vitezoman. Singer creează o scenă desprinsă de-a dreptul din benzile desenate, din desenele animate, iar alegerea melodiei: ”Sweet Dreams”- Eurythmics, o completează perfect. Mai mult, Peters aduce umorul în film, replicile lui Quicksilver fiind de departe cele mai amuzante.
În legătură cu villain-ul acestui film, anume Apocalypse, mulți sunt nemulțumiți. Oscar Isaac, pe care l-am văzut în ”Inside Llewyn Davis”, joacă surprinzător de bine acest rol. Din păcate însă, o mare defavoare i-o face costumul în combinație cu trăsăturile sale. Nu-mi dau seama ce anume, dar uneori, Apocalypse pare ceva comic, un fel de glumă (pe internet chiar s-au făcut glume cum că acesta seamănă cu Ivan Ooze din ”Power Rangers”) Sunt momente în care se apropie de mutantul aproape zeu, însă nu destule. De asemenea, personajul trebuia să fie unul înspăimântător, o apariție gravă care necesita o voce total diferită de ceea ce am auzit în film. Apocalypse al lui Isaac m-a dezamăgit cel mai tare, fiind prea pământean cumva, prea moale.
Mai există un lucru în film care nici măcar nu mi se pare doar un punct slab, ci chiar o problemă: care anume este motivația lui Apocalypse din spatele alegerii lui Storm, Psylocke și Angel pentru a face parte dintre cei patru călăreți ai apocalipsei? La Magneto pot înțelege: este unul dintre cei mai puternici mutanți date fiind abilitățile sale, iar suferințele sale îl fac ușor de manipulat. Însă restul, cei trei? Îl alege pe Angel, așa, metaforic, pentru că are aripi? În benzile desenate, acesta are un rol major, însă acolo îi cunoaștem și întreaga poveste. Aici însă, nimic. Și pe lângă asta, Apocalypse nu are niciun control asupra lor, iar posibilitatea ca cei patru mutanți să se răzgândească este evidentă, pândește la tot pasul, pe când în benzile desenate, cei patru erau transformați în Famine, War, Pestilence and Death (Foamete, Război, Ciumă, Moarte), nu mai rămâneau la fel, exista un control menținut de amplificarea furiei provenite din augmentarea suferințelor lor.
Un alt punct tare îl reprezintă faptul că acest film este într-adevăr un film cu super-eroi. De ce? Pentru că Singer se îndepărtează aproape complet aici de vechea problemă: mutanți și lupta lor pentru acceptare cu oamenii (nu că ar fi ceva neapărat rău cu asta), rămânând astfel „ciocnirea titanilor”, mutanți versus mutanți. Iar la acest nivel, avem cel de-al treilea mare atu al filmului și anume o incredibilă ecranizare a super-puterilor și, ceea ce mi-a plăcut în mod deosebit, faptul că desfășurarea de forțe se întâmplă des: nu mă interesează să-i văd pe protagoniștii unui film cu super-eroi luându-și rolul de oameni, încercând să evite folosirea puterilor.
Imaginile oferite de Singer sunt foarte bune, în special cele care prezintă un fel de tunel al timpului, pentru a-l introduce pe Apocalypse și contextul său, sau cele din Cerebro, care sunt pur și simplu frumoase. De asemenea, așa cum am menționat anterior, scena lui Quicksilver este incredibilă, fiind un moment de spectacular vizual, iar pe restul le descoperiți voi când vedeți filmul.
O altă chestiune care mi-a plăcut a fost lupta dintre Xavier și Apocalypse la nivelul mental: expresiile lui McAvoy sunt exact ce trebuie, iar tonul lui când o cheamă pe Jean în ajutor de asemenea. Singura problemă în aceste scene mi s-a părut clișeul cu creșterea în dimensiuni a lui Apocalypse pe terenul mental atunci când acesta este cel care pare să aibă sorții de izbândă. Și dacă tot suntem la acest moment, o altă scenă care m-a suprins plăcut a fost cea în care Jean Grey își dezlănțuie puterile, preconizându-se astfel posibila apariție în viitor a celebrei Dark Phoenix.
Ca o concluzie, ”X-men Apocalypse” pare să fie, până în acest moment, cel mai bun film din categoria sa, depășind detașat ”Batman vs Superman: Dawn of Justice”. Îl recomand cu tărie pentru amatorii genului pentru că, deși are o serie de lipsuri, aduce o serie de satisfacții în special la nivel vizual, dar și la nivelul trăirilor, fiind cu siguranță unul dintre cele mai emoționale dintre toate cele făcute până acum (încă o dată, aparținând acestui gen). Am și auzit după film patru-cinci care au fost cu lacrimi în ochi, printre care și persoana care m-a însoțit (și subsemnata), și mi se pare o realizare destul de mare ca un film Marvel să stoarcă lacrimi de la fani: asta înseamnă că ecranizarea nu a dat greș pentru că oamenii au reușit să se conecteze, măcar minimal, cu personajele seriilor.
Nota: 9,5/10
[yframe url=’https://www.youtube.com/watch?v=Jer8XjMrUB4′]
