Tokyo-Ga (1985)
Regia: Wim Wenders
Îmi place Wim Wenders și mi-au plăcut cele mai multe dintre filmele sale pe care le-am văzut. Îl admir și iubesc filmele maestrului japonez Yasujirô Ozu. „Tokyo-Ga”, documentarul realizat în 1985 de către Wenders care călătorește pe urmele operelor marelui regizor japonez la 20 de ani de la moartea sa, încercând să găsească ceea ce a rămas din peisajul, personajele și spiritul filmelor sale, promitea enorm. Mărturisesc însă că este unul dintre acele cazuri în care 1 + 1 nu face nici mai mult de 2 și nici măcar 2. Filmul, pe care l-am văzut într-o retrospectivă a filmelor timpurii ale lui Wenders, care a început la cinemateca locală, nu a fost la înălțimea așteptărilor.
„Tokyo-Ga” este conceput ca un omagiu si ca un jurnal de calatorie. Auzim vocea lui Wenders pe întreaga durată a filmului, relatandu-și gândurile, dar și traducând în germană ceea ce au de spus persoanele pe care le intervievează. La începutul filmului regizorul german zboară spre Japonia pentru a găsi ce a mai rămas din peisajul orașului Tokio care inspirase filmele lui Ozu. În avion, el vede un film american și face o remarcă ironică despre filmele comerciale de la Hollywood. Pentru o frântură de secundă vedem o scenă din „On Golden Pond” (care de fapt, nu este un film rău deloc).
Filmul lui Wenders pare a fi un jurnal cronologic al întâlnirii sale cu Japonia. Se întâlnește cu oameni care au lucrat cu Ozu și le ia interviuri. Filmează ca un turist conștiincios aproape tot ceea ce întâlnește – jungla metropolitană din Tokyo în anii 1980 (care încă mai arată futurist chiar și astăzi), copiii care joacă baseball într-un cimitir, trenuri, multe trenuri, bărbați japonezi fascinați de jocuri electronice, tineri care dansează rock într-în parc, un atelier unde se fabrică modelele de plastic care reprezintă feluri de mâncare în vitrinele restaurantelor japoneze. Se întâlnește și cu alți producători de filme și discută despre cinema și peisajul japonez cu ei. Unele dintre scene sunt legate vag de filmele lui Ozu (jocurile, trenurile). Altele nu par să aibă nicio legătură. Spiritul lui Ozu nu mai există, nu în peisaj, în orice caz. Wenders venise prea târziu în căutarea lui. Este un alt oraș, o altă țară, o altă lume. Procesul de schimbare, de americanizare, de ștergere a identității culturale japoneze, fenomen descris cu exactitate de Ozu în filmele sale postbelice, fusese finalizat.
Cel mai mult mi-au plăcut cele două interviuri din film – cu unul dintre actorii preferați și cu cameramanul lui Ozu. Ambii au recreat personalitatea marelui cineast și, de asemenea, au definit foarte bine relația dintre regizorul de film și colaboratorii săi. Cei doi au vorbit despre el cu respectul datorat unui mentor și unui maestru al profesiei sale. În același timp, se formează din relatări imaginea unui creator care planifica cu exactitate fiecare detaliu al operelor sale, care știa exact de ce și cum va fi realizat filmul, care ajunsese la o simplitatea genială a expresiei printr-o gândire riguroasă și o cizelare permanentă instrumentele sale artistice. Filmul lui Wenders „Tokyo-Ga” este foarte diferit de cum filma Ozu, avem de-a face aproape cu o filmare spontană, pe măsură ce lucrurile se întâmplă. Putem simți respectul profund al lui Wenders pentru Ozu, dar pentru a înțelege arta maestrului japonez nu există altă alternativă decât să-i vedem filmele.
