The Sisters Brothers (2018)
Regia: Jacques Audiard
Distribuția: John C. Reilly, Joaquin Phoenix, Jake Gyllenhaal, Riz Ahmed, Rutger Hauer
Mi se pare ușor ridicole dezbaterile despre „care era mai bună – cartea sau filmul inspirat de carte?”. Este un fel de comparație între mere cu prune în opinia mea. Literatura și cinematografia sunt arte diferite, folosesc mijloace diferite pentru a exprima emoții sau a declanșa gânduri și de aceea cărțile și filmele nu pot fi judecate folosind aceleași criterii. Cu toate acestea, putem compara sentimentele și amintirile cu care am rămas, după ce am citit o carte și am văzut un film inspirat de aceeași carte. Din acest punct de vedere, amintirile mele despre cartea fermecătoare pe care a scris-o Patrick DeWitt despre cei doi frați care exercitau meseria de asasini plătiți în vestul sălbatic al anilor 1850 sunt mult mai pozitive decât ceea ce am simțit după ce am văzut filmul „The Brothers Sisters” care se bazează pe carte. O mare parte din umor, complexitatea personajelor, povestirile și fundalul familiei lor, precum și abordarea lejeră a cărții s-au pierdut în traducere și nu a fost suficient înlocuite cu alte lucruri bune. Acum câțiva ani, când am citit cartea și am scris despre ea, ghiceam cine ar fi cei mai buni regizori care și-ar putea asuma sarcina de a ecraniza povestea. Tarantino? Frații Coen? Din nefericire (și este doar modesta mea părere, desigur, această nefericire), regizorul francez Jacques Audiard este cel care este cel care a făcut-o.
Mă întreb de ce regizorul francez, ale cărui alte filme mi-au plăcut, a decis să facă acest film. Poate că nu ar trebui însă să mă mir. Jacques Audiard este un cineast complex care a explorat diferite genuri. În unele dintre filmele sale de acțiune „negre”, a folosit teme și tehnici importate din filmele americane cu gangsteri. Acum el a traversat Atlanticul cu bunele intenții de a face un film la Hollywood, în cel mai american dintre genurile cinematografice, utilizând însă unele dintre metodele cinematografului european de artă. Este un experiment interesant, dar rezultatul nu este pe măsura așteptărilor și a filmelor sale precedente, ținând seama și de faptul că Audiard a înrolat în exercițiul său talente de marcă precum John C. Reilly, Joaquin Phoenix și Jake Gyllenhaal.
Ce mi-a plăcut. John C. Reilly are un rol principal pe care îl merită de mult timp, după adusese pe ecran nenumărați eroi secundari. Rolul său este complex și se dezvoltă pe măsură ce povestea avansează. Celelalte roluri sunt mai unidimensionale, dar a-i vedea pe Joaquin Phoenix sau Jake Gyllenhaal este întotdeauna o sărbătoare și văzându-i pe amândouă în același film, este o sărbătoare dublă. Riz Ahmed completează un cvartet formidabil de actori care reprezintă în opinia mea cea mai bună parte a filmului.
Ce mi-a plăcut mai puțin. În cea mai mare parte a timpului, cu excepția scenelor care se petrec în aer liber în plină zi, cinematografia este întunecată și neclară, până la a fi confuză. Deși aflăm treptat destul de multe despre personaje, ritmul este lent și nici cunoașterea nu este completă. Exemplul cel mai elocvent este finalul care este foarte în logica cărții, pentru că cititorii când ajung la el știu totul despre istoria familiei și motivația personajelor. Nu la fel în film, în fapt cred că finalul poate fi o surpriză pe care mă îndoiesc că mulți dintre spectatorii care nu au citit cartea o vor înțelege.
Genul western are regulile sale, iar unul dintre ele este că trebuie să fii rapid în a decide cine sunt ‘bunii’ și cine sunt ‘răii’. Pistolarii plăteau încetineala cu viața lor. Regizorii de filme plătesc realizând un film care nu-i poate ține pe spectatori interesați. De fapt, dacă ar fi să exprim pe scurt ceea ce am simțit, la sfârșitul vizionării mi s-a părut că am văzut un western plictisitor. Nu este într-adevăr o realizare de care Jacques Audiard poate să fie mândru, în ciuda multor alte calități.
