This Must Be the Place (2011)
Regia: Paolo Sorrentino
Distributia: Sean Penn, Frances McDormand, Judd Hirsch, Harry Dean Stanton
„This Must Be the Place” este unul dintre cele mai ciudate filme despre Holocaust facute vreodata. Atat de ciudat si de diferit incat ma indoiesc ca isi va gasi locul in reprogramarile obisnuite ale statiilor de televiziune, in timpul programelor comemorative ale Zilei Holocaustului. Cu toate acestea, este in acelasi timp unul dintre cele mai umane si emotionante filme pe tema celei de-a doua generatii, aceea a copiilor supravietuitorilor Holocaustului, pe care le-am vazut vreodata.
Cheyenne (personajul interpretat de Sean Penn) este un rocker gothic imbratranit, al carui cel mai mare succes dateaza de acum doua decenii, dar care a fost suficient pentru a-i garanta acestuia o viata de lux pentru tot restul zilelor si chiar putina faima atunci cand se plimba prin mall-urile irlandeze locale. Fara indoiala, el arata ca un star rock imbatranit, iar creatia lui Penn ma face sa ma intreb cum a putut sa il ocoleasca premiul Oscar in acest an (si nu sunt un fan al lui Penn, daca puteti sa credeti asta).
La un moment dat, ceva se intampla si aceasta este moartea tatalui sau, iar calatoria sa spre zona evreiasca a New York-ului ii determina reintalnirea cu familia sa de langa care a plecat, poate chiar pe care a parasit-o, viata la care a renuntat si istoria familiei sale. Aceasta istorie ascunde ceva despre care el nu avea cunostinte – suferintele si umilinta prin care a trecut tatal sau in timpul Holocaustului. Ceea ce il determina pe Cheyenne sa devina un vanator de nazisti si sa plece intr-o calatorie de traversare a Americii, ce aminteste de filmul ”Broken Flowers” al lui Jim Jarmush, pentru a-l prinde pe tortionar si sa il razbune pe tatal sau, ramane un mister. Nu este singurul mister din film, dar totul devine credibil si are sens nu pe taramul logicii, ci al planului emotional. Este chiar mai mult decat simpla emotie, este rezonanta. Personajul lui Penn umple nu numai ecranul, te urmareste si dupa ce cortina a cazut, cu logica sa dreapta si naiva si credinta in adevar, cu felul sau ciudat de a vorbi si a se comporta, dar totusi atat de uman.
Sunt cateva scene frumoase si memorabile in acest film. Relatia lui Cheyenne cu fata cea tanara, cu femeia in varsta si fiul ei disparut, care nu e niciodata complet explicata. Intalnirea cu un alt rocker in varsta si concertul lui David Byrne (interpretandu-si propriul personaj). Piesa la chitara cu copilul pe care il intalneste pe drum. Confruntarea cu tortionarul tatalui sau si justificarea aproape umana a celui din urma. Regizorul Paolo Sorrentino, la fel ca si cinematografia, echipele de sunet si muzica realizeaza o treaba buna si discreta. Un film pe care trebuie sa il cautati si sa il vizionati.
4 comments