The Untouchables (1987) – Incoruptibilii
Regia: Brian De Palma
Actori: Kevin Costner, Sean Connery, Charles Martin Smith, Andy Garcia, Robert De Niro
Cititorii mei stiu ca nu sunt adeptul filmelor cu Mafia, fie ca ele se petrec in America moderna sau cea interbelica, fie ca ele se petrec in Italia. Rareori urmaresc in fuga cateva scene, de obicei le ocolesc cat pot de tare, asa cum fac de cativa ani (poate pe nedrept) cu The Godfather. Foarte rar ajung sa vad un film de la capat la altul, asa cum am facut zilele astea cu The Untouchables, atras de mireasma anilor ’30, o perioada confuza in istoria lumii, de prohibitia din America si de … Robert De Niro.
Filmul se concentreaza pe adevarata decadere a lui Al Capone, respectiv prigoana abatuta asupra afacerilor lui de catre Eliot Ness (Kevin Costner), agent al Trezoreriei, care, impreuna cu agentii sai de incredere au incercat sa stopeze afecerile ilegale cu bauturi alcoolice, precum si spalarea banilor ce se facea la o anvergura incredibil de mare. Eliot nu are incredere in nimeni, la indemnul mainii sale drepte, politistul Malone (Sean Connery).
Povestea si investigatia sunt de fapt conduse de catre acesta din urma, protagonistul adevaratei urmariri, dar si unor dialoguri savuroase despre meseria de politist, despre modul in care opereaza Mafia si mai cu seama despre conflictul dintre Mafie si politie (“de cate ori ei folosesc cutitul, noi scoatem pistolul” sau “de cate ori ne trimit un om in spital, le trimitem si noi unul la morga”). In cele din urma, sfaturile lui sunt urmate si Ness porneste ofensiva pe ambele linii: stoparea afacerilor ilegale si invinuirea de evaziune fiscala.
Nu am fost dezamagit de actiune, de povestea frumos pusa in scena a perioadei de prohibitie, a ilustrarii atmosferei pline de coruptie si de tensiune din orasul Chicago a acelor ani. Nici interpretarea nu a lasat de dorit, Kevin Costner jucand in nota lui obisnuita, a unui actor muncitor, cu mai putin talent (parerea mea), dar compensat prin dorinta si munca. Sean Connery mi s-a parut in acelasi tipic, un actor care infrumuseteaza prin aparenta sa de inteligenta, bunatate si chibzuinta fiecare film in care isi face aparitia, aici cu atat mai mult incat a castigat si premiul Oscar pentru cel mai bun actor in rol secundar.
In fine, ce sa spun despre Robert De Niro? Aflat intr-o perioada propice a carierei, la o varsta frumoasa, a incercat aici intrarea in pielea unui personaj pe atat de controversat, pe atat de cunoscut: Al Capone. Este primul film in care pot spune cu mana pe inima ca interpretarea sa mi se pare fortata, poate si din cauza scenariului, care nu ii permite lui Capone decat rareori sa fie personajul principal. O scena in care farmecul sau (atat al actorului, cat si al personajului) este foarte concret si prezent este scena din restaurant, cand Capone aprecieaza atat de mult baseball-ul incat crapa capul unui acolit al sau. In rest, cam umflat, fortat, neintegrat (cum ar fi scena din final din tribunal).
