The Son (2022)
Regia: Florian Zeller
Distribuția: Vanessa Kirby, Felix Goddard, Max Goddard
Creșterea unui copil este o misiune extrem de sensibilă, cu riscuri pe care ni le asumăm zilnic și nu mă refer, în acest caz, doar la dimensiunea integrității fizice, pentru că, de foarte multe ori, un copil curat, hrănit și încărcat de daruri, nu este neapărat și fericit. Acea dimensiune morală, spirituală și emoțională face diferența. Prin urmare, unul dintre scopurile deloc facil de atins e să creștem copii împliniți, empatici, gata să discute despre traumele lor. Și nu, asta nu înseamnă să creștem snowflakes (n. r. copii labili emoțional).
În această cronică vreau să vă prezint o dramă care efectiv m-a ars emoțional, un film în care se ating subiecte precum depresia, arderea parentală, efectele divorțului asupra unui copil, toate pe fundalul acelor traume transgeneraționale de care ne e uneori jenă să vorbim. Este vorba despre producția anului 2022, intitulată „The Son”, în regia lui Florian Zeller, pe un scenariu scris de el și Christopher Hampton. Se bazează pe piesa de teatru cu același nume a lui Zeller din 2018. Filmul îi are în distribuție pe Hugh Jackman, Laura Dern, Vanessa Kirby, Zen McGrath și Hugh Quarshie.
Filmul spune istoria lui Peter, un avocat de succes, angajat într-o nouă relație cu partenera sa Beth, pentru care și-a abandonat precedentul mariaj. Distanțat de propriile sale nefericiri, acesta pune un spațiu și în raport cu fiul său, Nicholas, un adolescent cu tendințe depresive, care cu greu încearcă să treacă peste separarea părinților săi.
Nicholas este un copil pasat între doi părinți. Mama, care nu-i mai face față și care nu s-a sinchisit să-și treacă fostul soț prin toate apele murdare față de adolescent, pare să nu-l înțeleagă, iar tatăl, cu noua iubită și noul copil, par la distanță de ani lumină.
Trebuie să spun că este unul dintre filme care mi-a dezlipit crusta prinsă pe propria-mi rană de copil părăsit de tată. Dureros, emoțional, plin de toate acele triggere care pot să atingă durerile noastre personale, filmul mi-a amintit de „Mass” sau de „We need to talk about Kevin”, doar că aici unica formă de violență este abandonul parental. Fiecare personaj este mult prea ocupat cu sine, cu propria fericire, ca să vadă că a cam dat-o în bară.
„The Son” m-a dus cu gândul la cât de neputincioși putem fi în fața depresiei, la cât de puțin știm despre ea. La un anume moment, Nicholas spune că nu știe cum să trăiască și că îl doare această viață, iar tot ce face tatăl său e să ridice nivelul așteptărilor față de el. Această lipsă de empatie vine tot din vechea stigmatizare a depresiei, despre care și acum, la ani distanță de studii și analize, încă se mai spune că e boala leneșilor.
Ce pot afirma, cu siguranță, este că valoarea acestui film este în a ne aminti cât de important e să comunicăm, să punem întrebări chiar incomode, să ieșim din limitele propriilor noastre fobii pentru a înțelege cât de rapid poate escalada o dramă personală. „The son” este o aducere aminte a responsabilității noastre de a crește respectuos și atent copii, care, uneori, pot fi covârșiți de standardele lumii în care vin.
Nota: 9/10
(Sursă fotografii: IMDb.com, https://tickets.theson-film.com/)
