Seraphine (2008) – SeraphineRegia: Martin Provost
Actori: Yolande Moreau, Ulrich Tukur
‘Seraphine’ are o scena de cumpana, un moment de unde filmul se poate indrepta in orice directie. Anul este 1927 si Wilhelm Uhde (jucat de Ulrich Tukur) este un colectionar si negutaror de arta, dar nu unul oarecare ci unul dintre cei care nu cumpara picturi pentru a le revinde, ci vinde picturi pentru a cumpara pe cele pe care le iubeste, personaj real in istoria artelor plastice, descoperitor al lui Douanier Rousseau si al eroinei filmului – pictorita Seraphine Louis.
Pe Seraphine Uhde o cunoscuse cu peste un deceniu in urma, in vara inselatoare a lui 1914, cea dinaintea izbucnirii Marelui Razboi. Alungat din Paris de proprii sau demoni personali si stabilit la Senlis, in nordul Frantei, Uhde descopera ca femeia de serviciu din casa inchiriata, Seraphine, o femeie simpla si naiva este o formidabila pictorita care cu intuitie si pasiune compenseaza lipsa totala de educatie (artistica sau de orice fel) pentru a crea pe mici tablite de lemn sau carton compozitii florale tulburatoare in viziune si uimitoare in coloristica. Razboiul izbucneste, Uhde devenit ‘dusmanul’ trebuie sa fuga din Franta si se poate intoarce doar peste ani, nestiind daca Seraphine mai traieste.
Scena descrisa se petrece intr-un decor sordid, in fata usi inchise a camerei in care Seraphine duce o viata sordida si picteaza in frenezie noptile. Wilhelm bate la usa si nu stim (daca nu cunoastem biografia artistei) ce se va intampla – va deschide? poate a murit? poate nu vrea sa mai discute cu patronul pe care inca il banuieste ca a parasit-o cu ani in urma?
O paranteza despre cinematografia filmului. Este foarte simpla si sobra, si i se poate reprosa asta, mai ales pentru un film despre pictura. Cred ca alegerea regizorului Martin Provost este intentionata. Singurele culori adevarate si singurele compozitii vii sunt cele din picturile Seraphinei si din natura cu care eroina pare a fi in sibioza si dialog permanent. Adevarul si frumusetea pot fi gasite in arta si in natura, nu in viata ‘reala’ si nu in peisajul cotidian.
Personajul Seraphinei se inscrie in linia acelor personaje de artisti damnati pe care filmul i-a prins cu greu in istoria imaginilor miscatoare si niciodata nu a reusit sa le descifreze misterele si motivatiile. El Greco al lui Mel Ferrer si Vincent al lui John Hurt imi vin acum in minte, dar parca Seraphine reuseste sa depaseasca in profunzime creatiile acestora. Motivul principal este desigur jocul lui Yolande Moreau, o actrita nascuta parca sa o joace pe Seraphine Louis. Jocul ei are naivitate si pasiune, fervoare si fragilitate. Scenele care o prind in febra creatiei sunt uluitoare prin naturalismul lor aproape brutal. Cele in care isi prezinta cu mandrie arta in clipele in care soarta si succesul par sa ii surada radiaza de bucurie.
Cred ca filmul reuseste acolo unde alte filme de arta esueaza partial sau total pentru ca nu cade in greseala explicarii personajului si a motivatiilor sale, ci ii lasa pe spectatori sa traiasca si sa interpreteze cele care se petrec pe ecran, lectie bine invatata de Provost de la precedesorii sai din noul val francez. Motivatia lui Seraphine este profund mistica, ea isi traieste arta ce pe o chemare, creatia sa este implinirea unei viziuni mistice, o infatisare care ii aparuse cand era calugarita si care ii dicteaza sa-si caute implinirea spirituala in afara zidurilor manastirii. Nici macar o dragoste amagita din prima tinerete nu este un element fundamental in directia pe care o ia viata sa, iubirea, ii va spune ei unui alt personaj cu cuvinte luate parca din scrisorile lui van Gogh, iubirea un artist si-o exprima altfel decat ceilalti oameni.
Ceea ce a urmat in film scenei cu care am inceput relatarea este o poveste de succes si cadere care a fost traita si de Seraphine Louis cea reala si cunoscuta in istoria artei ca Seraphine din Senlis. Redescoperita de Uhde si promovata de acesta cunoaste un succes rapid, paralel cu accentuarea tendintelor de misticism dincolo de sfera creatiei. Cand succesul este temporar stopat de criza economica si greutatile materiale si personale ale protectorului sau Seraphine nu face fata presiunii si se prabuseste psihic. Si-a terminat viata intr-o institutie psihiatrica si nu a mai pictat nimic in ultimii opt ani ai vietii exact in timpul in care faima ii crestea si lucrarile ei erau admirate in expozitii si incepeau sa intre in muzee in cele mai mari orase ale lumii. Interpretarea acestui destin poate fi iarasi diferita. Misticismul canalizat in arta cat timp restristea materiala nu permitea alte forme de manifestare debordeaza si copleseste viata reala? Poate. Nu trebuie cred cautata o explicatie rationala pana la capat. Geniul si nebunia sunt doua fatete ale personalitatii multora dintre marii creatori si este riscant si poate imposibil de a le delimita exact frontierele.
Din viata frenetica si arderea personala a Seraphinei Louis a ramas o opera intensa, sincera, imposibil de categorisit. Ultima scena a filmului ne-o arata intr-un cadru calm si armonios in mijlocul naturii care a fost punctul de plecare al creatiei sale si reperul continuu al vietii. Speranta mea este ca sfarsitul i-a fost senin precum este sugerat in film.
1 comment