Ostatnia rodzina (2016) – The Last Family
Regia: Jan P. Matuszynski
Distribuția: Andrzej Seweryn, Dawid Ogrodnik, Aleksandra Konieczna
Jan P. Matuszynski, regizorul remarcabilului film ‘Ostatnia rodzina’ (‘Ultima familie’) pe care l-am văzut în cadrul festivalului filmului polonez organizat de cinemateca locală, s-a născut în 1984. O parte din acțiune se petrece înainte că el să se fi născut, restul în perioada copilăriei și adolescenței sale. Este vorba despre un film de debut, dar realizarea sa este cu atât mai formidabilă, căci tot ceea ce vedem pe ecran în cele două ore de proiecție dă spectatorilor un puternic sentiment de autenticitate. În multe momente, dacă nu aș fi citit ceva despre film, aș fi putut jura că este vorba despre o docudramă, montată folosind pelicula filmelor de amatori, mai ales că eroul principal își petrece o parte din timp filmând propria sa viață cu un aparat video de felul celor care era la modă în anii ’80 și ’90. Contribuie desigur la această senzație și scenariul scris de Robert Bolesto – foarte diferit de cel al filmului ‘Corki Dancing‘ (‘Fiicele dansului’ sau „Ispita’) scris tot de el, pe care l-am văzut cu câteva zile în urmă, film care se ocupă de aceeași perioada, dar în cu totul alt stil.
Multora dintre cei care au trăit perioada comunistă în Estul Europei, decorul în care se petrece filmul le va fi foarte familiar. Este unul dintre acele nenumărate cartiere-dormitor, formate din blocuri construite în stil standard brutalist, lipsite de orice personalitate arhitectonică, în care își duceau viața ‘oamenii muncii’ din orașele est-europene. În două astfel de apartamente standard din două blocuri standard din Varșovia, situate aproape unul de celălalt, au locuit începând cu anii ’70 și până în 2005 pictorul Zdzislaw Beksinski (Andrzej Severyn), soția sa Zofia (Aleksandra Konieczna) și fiul sau Tomasz (Dawid Ogrodnik). Era o familie foarte puțin standard. Zdzislaw Beksinski a fost un pictor extraordinar, lucrările sale combinând suprarealismul, fantasticul și grotescul au o expresivitate și o putere de fascinație ieșite din comun. Fiul Tomasz, un tânăr greu adaptabil social și cu o sensibilitate ieșită din comun a fost traducător de filme și DJ promotor al muzicii contemporane într-o Polonie care se trezea din cenzură comunistă și se reconecta la lume. Soția și mama era punctul de sprijin și de echilibru al familiei.
Mărturisesc că nu am cunoscut numele sau opera lui Zdzislaw Beksinski înainte de a vedea acest film. Cei care văd prima oară lucrările sale vor fi, cred, impresionați din primul moment, așa cum am fost și eu. Comparația care vine imediat în minte este cea cu artistul elvețian Hans Ruedi Giger. Cei doi aparțin aceluiași curent care continuă în a doua jumătate a secolului 20 suprarealismul și îl extind spre fantastic, distilând totodată în operele lor angoasele celui de-al doilea război mondial și a epocii atomice. Ce deosebire însă între mediile în care au creat cei doi artiști. Giger a trăit și a creat în castelul Sait-Germain din Gruyere, transformat într-o cetate a fantasticului și a fantasmelor. Contemporanul sau Beksinski a trăit într-un bloc standard în Varșovia, și imaginația sa a înflorit într-una dintre camerele apartamentului, transformată în studio.
‘Ultima familie’ este aparent biografia cinematografică a unui mare artist, dar este vorba foarte puțin, aproape deloc, despre artă. Lui Zdzislaw Beksinski nu îi plăcea să vorbească despre picturile sale, evita aparițiile în public, nu a participat nici la vernisajele unora dintre expozițiile sale. Filmul povestește în schimb biografia unei familii de-a lungul a peste trei decenii, este o familie disfuncțională, dar ce înseamnă o familie funcțională într-o societate disfuncțională? Familia Beksinski trăiește după standardul comunist și se confruntă cu problemele cu care se confruntau toți vecinii lor, și mai larg, toți locuitorii blocului comunist în acea perioadă, și apoi în tranziția spre capitalism. Și totuși, în aceste condiții dificile, Zdzislaw Beksinski a creat o artă excepțională, care a aruncat in aer barierele conventionalului și a împins limitele imaginației. Acest proces creator este prezentat in mod indirect, discret, cu accent pe partea umană și pe relațiile de familie. Actorii sunt extraordinari, asemănarea fizică a actorului Andrzej Severyn cu pictorul este uimitoare, și tot ceea ce vedem pe ecran este autentic și emoționant. Fără a vorbi explicit despre artă, regizorul Jan P. Matuszynski a realizat unul dintre cele mai bune filme despre artă, despre creatorii de artă și despre lumea din jurul lor.
Nota: 9/10
(Sursă fotografii: Filmowo.net, IMDb.com)
