3 Tage in Quiberon (2018) – Trei zile în Quiberon
Regia: Emily Atef
Distribuția: Marie Bäumer, Birgit Minichmayr, Charly Hübner, Robert Gwisdek
Romy Schneider este astăzi o legendă. Alaturi de James Dean, Gerard Philipe, Heath Ledger, John Belushi, Philip Seymour Hoffman, ea face parte din acea galerie tragică de actori care au murit cu mult înainte de a putea realiza toate rolurile la care îi destinau marile lor talente. Actrița născută la Viena în 1938 a îmbinat în persoana ei frumusețea și talentul, ambele cu totul ieșite din comun. A trăit și a iubit intens. A lucrat cu unii dintre cei mai reputați regizori ai secolului 20, i-a avut ca parteneri pe ecran pe mulți dintre marii actori contemporani cu ea. Viața personală a fost presărată cu episoade romantice și cu tragedii, actriță fiind permanent urmărită de presa în căutare de senzații. Austria în care s-a născut, Germania în care și-a câștigat faima foarte de tânără, și Franța în care a căutat libertatea și realizarea artistică au perceput-o foarte diferit. Cineasta germană Emily Atef a scris și a regizat un film interesant și emoționant, care reușește să concentreze dramele care au urmărit-o în ultima parte a prea scurtei sale vieți, surprinzând un moment de criză personală. Într-un fel, faptul că ‘3 zile la Quiberon’ este primul film care îi este dedicat este un motiv de mirare, căci Romy Schneider este departe de a fi uitată.
Filmul acesta nu este un film biografic, deși aflăm multe lucruri inedite despre biografia actriței. Povestea se concentrează în trei zile din primăvara anului 1981, când Romy Schneider (Marie Bäumer) făcea o cura de dezintoxicare (de alcool, de mâncare nesănătoasă, de depresie) într-un hotel-sanatoriu la Quiberon, pe malul breton al Atlanticului. O vizitează Hilde (Birgit Minichmayr), o prietenă din copilărie, îngrijorată de starea ei fizică și mai ales psihologică. Un ziarist german, Michael Jürgs (Robert Gwisdek), faimos pentru felul în care reușește să manipuleze celebritățile pentru a le stoarce informații demne de interesul publicului avid de senzații, vine să îi ia un interviu, primul pentru presa germană după mulți ani de ruptură cu publicul din această țară. El este însoțit de fotograful Robert Lebeck (Charly Hübner), un prieten vechi și poate mai mult decât atât al lui Romy. Interviul și mai ales metodele intruzive ale reporterului readuc la suprafață traume din trecutul actriței (viața de vedetă-copil, relațiile cu părinții, primul soț care se sinucisese) și accentuează motivele de depresie din prezent (despărțirea de al doilea soț, imposibilitatea de a fi o mamă bună). Cele patru personaje se angajează într-un dans crud de dialoguri care conțin adevăruri și aparențe. Hilde încearcă să o protejeze pe Romy de tehnicile de manipulare ale ziariștilor, dar aceasta simte nevoia să se dezvăluie și să se reconecteze cu o parte din publicul ei. În trei zile cei patru ajung să se cunoască mai bine, și noi, ca spectatori, pătrundem în intimitatea trăirilor actriței.
‘3 zile la Quiberon’ oscilează într-un spațiu aflat între docu-dramă și melodramă. Este ușor să empatizezi cu soarta actriței – strivită de propria faimă, lipsită de șansă în viață personală, dornică să-și controleze viața dar nesigură în legătură cu capacitatea de a o face în mod independent. Ar fi un bun subiect de telenovelă, dar scenarista și regizoarea Emily Atef a ocolit această cursă printr-o cercetare documentară riguroasă și o analiză atentă a personalității lui Romy Schneider și a problemelor cu care s-a confruntat aceasta. Interviul din 1981 a fost punctul de plecare al descrierii celor trei zile. Nu știu daca relațiile personale descrise în film au fost reale, de exemplu idila dintre actriță și fotograf, dar ele sunt credibile. Elementele adăugate sunt autentice și emoționante. Scena escapadei celor patru în orășelul de pe malul oceanului, cu întâlnirea cu localnicii care o adora pe actriță, cu prietenia și deschiderea ei față de aceștia, este una dintre cele mai frumoase scene pe care le-am văzut în ultima vreme în filme. Ea beneficiază și de contribuția lui Denis Lavant într-un rol ‘cameo’ excepțional. Finalul este un fel de happy-end cu nuanțe sarcastice. Pare o împăcare și un posibil nou început, dar cei care cunosc biografia actriței știu că fiul ei adolescent cu care vorbea la telefon în film avea să moară peste câteva luni, și că Romy însăși avea să se stingă cu un an mai târziu, în împrejurări care nu au fost complet elucidate.
Reconstituirea epocii este extrem de precisă, și ca decor și ca maniere. Imaginea semnată de Thomas W. Kiennast contribuie la senzația de docu-dramă, cu folosirea aparatului de filmat mobil în multe scene și cu alb-negru care este aici mai degrabă o decizie de stil, căci dacă filmările ar fi fost reale, la începutul anilor ’80 s-ar fi folosit film color, chiar și pentru un documentar. Marie Bäumer este formidabilă în rolul lui Romy Schneider. Asemănarea fizică este uluitoare, iar actrița se contopește parcă în rolul precedesoarei sale. Restul echipei de actori joacă în același stil natural și în multe momente am pierdut senzația că urmăresc un film de ficțiune și nu un interviu filmat sau o emisiune (bună) de gen ‘reality TV’. Recomand filmul. Cei care au iubit-o și admirat-o pe Romy Schneider vor adăuga informații și emoții celor deja acumulate, iar pentru ceilalți este o bună ocazie de a face cunoștință cu o femeie cam nefericită dar care a fost o admirabilă actriță și mai ales de a căuta și a vedea filmele ei.
Nota: 8/10
(Sursă fotografii: IMDb.com)
