Rocketman (2019)
Regia: Dexter Fletcher
Distribuția: Taron Egerton, Jamie Bell, Richard Madden
Elton John îmi însoțește pasiunea pentru muzică pop și rock de aproape 50 de ani. Vizionarea lui ‘Rocketman’ care se ocupă de prima parte a vieții și carierei cântărețului mi-a readus în memorie anii când ascultam emisiunile de muzică rock ale lui Cornel Chiriac la Radio Europa Liberă. Cornel cred că îl văzuse pe Elton John ‘live’, poate la Royal Albert Hall într-un concert care încheia prima parte a carierei sale, și majoritatea cântecelor din banda sonoră a filmului au figurat și în acel concert. Nu am fost de-a lungul anilor un fan necondiționat al lui Elton, celebritățile cu bizarerii nu au fost și nu sunt genul meu, dar acest musical regizat de Dexter Fletcher a reușit nu numai să mă captiveze și să mă facă să vibrez (din nou) la muzica lui, dar și să-mi lumineze o parte din cauzele felului sau de a fi. Acum, când cariera de turnee a lui Elton John pare să se încheie, sunt șanse să revin în rândul marilor săi admiratori.
Dexter Fletcher ar fi trebuit inițial să regizeze ‘Bohemian Rhapsody’ și este cel care a terminat filmul după ce Bryan Singer a părăsit proiectul. În ‘Rocketman’, producătorul Elton John i-a încredințat de la început până la sfârșit responsabilitatea regiei într-un film care se ocupă de propria sa biografie și de crizele sale personale. Nu a greșit, cred. Fletcher demonstrează din nou talentul său enorm în a-i face pe spectatori să retrăiască atmosfera lumii pop-ului britanic din anii săi de glorie și să-i cunoască pe eroii acestei revoluții cu geniul lor muzical, dar și cu problemele lor personale, confruntarea cu viața de vedete adulate, cu drogurile, alcoolul, sexualitatea. Aportul său la renașterea genului de musical nu poate fi contestată, dar cred că este vorba despre mai mult decât atât, deoarece Fletcher combină în filmele sale constrângerile și libertățile genului ‘musical’, devenit mainstream la Hollywood în anii ’50 și ’60, cu vibrația rock-ului britanic. Este, dacă vreți, un echivalent cinematografic al fuziunii care se petrecea cu o jumătate de secol în urmă între pop-ul din Anglia și rock-ul și soul-ul venite de peste ocean, din America.
Faptul că Elton John este producător poate pe de-o parte fi o asigurare pentru spectatori că au fost respectate și verificate datele biografice prezentate în film, dar poate și trezi suspiciunea că filmul ascunde unele detalii mai puțin comode. Această din urmă rezervă cred că poate fi eliminată în mare măsură. Scenariul scris de Lee Hall nu face multe concesii sentimentale nici părinților cântărețului, nici prietenilor mai mult sau mai puțin adevărați care i-au însoțit cariera și mai ales nici lui Elton John însuși. Cântărețul este arătat în perioadele sale de formare ca personalitate muzicală, dar și ca om, inclusiv în relațiile incomode cu cei din jur, cu singurătatea și crizele care l-au adus în pragul sinuciderii tocmai când se afla la apogeul carierei. Aspectele legate de homosexualitate sunt abordate mult mai direct decât în ‘Bohemian Rhapsody’.
Alegerea lui Taron Egerton pentru rolul principal acoperind perioada de maturitate a artistului mi s-a părut excelentă. Actorul puțin cunoscut joacă cu talent, devenind practic Elton John pe ecran (inclusiv cântând partea muzicală). Filmul este mai puțin o biografie muzicală în sensul strict al genului cinematografic și mai mult un musical, cu cântece și numere de dans inserate fără cusur în povestire, nu ca divertisment, ci ca mod de exprimare în punctele cele mai dramatice. Ceea ce nu înseamnă că filmul nu este un excelent divertisment. Este antrenant și emoționant, o plăcere de văzut și de auzit. Este un musical bun și cu substanță, care are șanse să câștige noi fani pentru Elton John, acum și în viitor.
