Primos (2011) – Verii
Regia: Daniel Sánchez Arévalo
Scenariul: Daniel Sánchez Arévalo
Distributia: Quim Gutiérrez (varul Diego), Raúl Arévalo (varul Julian), Adrián Lastra (varul Jose Migual), Inma Cuesta (Martina), Antonio de la Torre (Bacchi), Núria Gago (Yolanda), Alicia Rubio (Toña), Marcos Ruiz (Dani), Clara Lago (Clara)
Nimic mai potrivit pentru a-mi incepe consideratiile personale dupa vizionarea acestui film, decat notele scenaristului/regizor Daniel Sánchez Arévalo. Si citez din Mapa de pesa pusa la dispozitie de catre Casa de DistributieTransilvania Film: “Scrisul nu a fost niciodată vocatia mea. Să spun povesti n-a făcut niciodată parte din planurile mele. Am inceput să scriu ca un fel de terapie si, după cum avea să se dovedească, să scriu fictiune a devenit tratamentul perfect pentru nevrozele mele. Era ca si cum, dacă aruncam toate obsesiile mele în personaje, puteam să scap de propriile temeri. Fictiunea mă ajută ajută să diger realitatea. E cea mai bună alinare împotriva anxietătii. Și, după cum bine stim, drogurile psihotronice crează dependentă si nu poti să te opresti să le iei pur si simplu. Contrareactia ar putea fi mortală. Asa că iată-mă în continuare dependent de fictiune. Verii este, deocamdată, ultima mea încercare de a mă trata singur.”
Si cel mai potrivit tratament pentru zbaterile, angoasele si frecusurile zilnice este sa luam din cand in cand o pastiluta numita “comedie”.
Filmul Verii – Primos, este o astfel de pastiluta. Un medicament care nu are pretentia ca ne va inlesni radical insanatosirea, dar care in mod sigur descreteste fruntile. Si o face in mod curat, senin si cu optimism rezonabil si cu preaplin de firesc. Pentru ca, dincolo de umorul sprintar, pe alocuri condimentat din belsug cu aluzii sexuale si cu nelipsitul “cojones” la mai fiecare fraza, filmul este strabatut de temele inevitabile tineretii, de framantarile si intrebarile unei generatii in cautarea rezolvarii problemelor legate de iubire, de casatorie, de familie. Pentru ca asa cum spune un personaj, “cand crezi ca ai tot, vezi ca esti idiot si pierzi tot”, prin urmare trebuie sa alegi si sa hotarasti constient si cu inima si cu mintea :), intr-un echilibrul destul de greu de atins.
Cei trei veri, plini de haz, Diego, Julian si Jose Miguel (cei trei muschetari 🙂 ) sunt toti pentru unul si unul pentru toti in clipa in care mirele Diego este parasit de aleasa sa inaintea evenimentului. Ii uneste relatia de rudenie dintre ei, prietenia si copilaria comuna in satul de bastina. Sat care, intre noi fie vorba, este mai degraba un orasel superb, pitoresc si populat de personaje extrem de pitoresti si ele. Aici, cu zece ani in urma, Diego avusese prima iubire pentru Martina si troica de veri hotaraste sa faca drumul catre o posibila regasire a sentimentului si fericirii de atunci. Cei trei veri lasa deoparte “mandria si furia”, pentru ca numai “rasul este poarta catre iubire” :).
In sat o intalnim pe superba Martina, dimpreuna cu fiul ei Dani (:) oare o fi rodul iubirii de cu ani in urma? 🙂 ), pe pitorescul Bacchi – mare iubitor de filme si replici celebre ale actorilor, mai mereu inecandu-si amarul in pahar si gata sa se arunce in valurile oceanului, pe fiica acestuia, mandra si incapatanata Clara si o data cu aparitiile intempestive ale logodnicei nehotarate a lui Diego – Yolanda, impreuna cu “paznica-infirmiera-iubita” a lui Jose Miguel – Tona, itele se incurca, dar se incurca, nu gluma.
Emotia si tensiunea sunt autentice, insa nuantele de umor si de duiosie si de intelegere in fata vesnicelor probleme ale iubirii fac ca spectatorul sa zambeasca, dar si sa gandeasca.
Extraordinar de reusita este pereche formata din micutul Dani si varul Jose Miguel, care sprijinindu-se unul pe celalalt intr-o comuniune de temeri si dependente , invata sa judece singuri si sa-si recapete increderea in fortele proprii si hotararea de a fi ei insisi!
Si cum “totul e bine, cand se termina cu bine!”, finalul filmului este optimist, plin de umor si iti da o stare de bine.
Mi s-a parut un film eminamente european, cu o atmosfera meridionala relaxata, despre o situatii in care probabil ca multi dintre noi ne-am aflat la un moment dat al tineretii. Cum ne-am rezolvat aceste situatii? 🙂 Poate ca exact, sau pe aproape ca in acest film!
Actorii par a intra lejer in roluri (insa sunt convinsa ca lejeritatea aceasta este rodul unei munci asidue personale si in echipa) si evoleaza in cadre cinematografice invaluite in lumina si culoare (cinematografia – Juan Carlos Gomez), pe coloana sonora originala a lui Julio de la Rosa, un foarte cunoscut compozitor si interpret pop-rock, implicat in lumea filmului, dar si a productiei muzicale.
Nu am reusit sa gasesc vreun soundtrack, de aceea am ales un videoclip al lui Julio de la Rosa, cu piesa “Una merda de Cancion”.
